ȘAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte și despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Femeia cananeancă și examenul credinței. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

C de la Cristian

Cristian are 13 ani. 13 ani şi, totuşi, maturitatea unui bătrân încercat de viaţă.

Trecerea la adolescenţă s-a dovedit a fi cu mult mai dureroasă şi mai dificilă, odată cu aflarea veştii că suferă de sarcom Ewing la genunchiul stâng. Ultimii trei ani şi i-a petrecut prin spitale, îndurând şocul unei intervenţii chirurgicale mutilante şi al multiplelor cure cu citostatice care i-au slabit organismul şi l-au făcut să-şi piardă speranţa că va reuşi să izbândească în lupta cu boala.

***

Mult încercata familie Saiu trece printr-o grea suferinţă de ani buni. Mai întâi, boala gravă a mamei şi moartea ei. Nadejda Saiu s-a mutat la Domnul în 2008, la doar 43 de ani, răpusă de un cancer osos metastazat, lăsând în urmă un soţ deznădăjduit şi un copil trist şi plin de dor.

Râsul copilului de altădată s-a transformat într-un surâs sceptic, mai ales că descoperise, cu câteva luni înainte de moartea mamei, că şi el, ca şi tatăl său, este bolnav de diabet şi că toată viaţa va trebui să-şi administreze injecţii cu insulină, păstrând un regim drastic.

Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, la doi ani după moartea mamei, Cristi, copil năzdrăvan şi inventiv de altfel, a căzut de pe bicicletă. Micul incident se va dovedi începutul un adevărat cataclism sufletesc atât pentru el, cât şi pentru nefericitul său tată.

Urmează un lung periplu pe la spitale şi doctori. Mai întâi, radiografia nu arătase a fi nimic grav, însă, fiindcă durerea persista, au primit o trimitere către secţia de Ortopedie, unde sperau să obţină o compensaţie pentru un RMN. Doctorul i-a tratat cu superficialitate şi-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. De abia după trei luni, în  noiembrie 2010, au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi fiind atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta. Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde au întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. În final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

Tomografia a indicat imediat diagnosticul de sarcom Ewing. Doctorul, plin de remuşcări, i-a chemat de urgenţă la cabinet şi, la 1 decembrie, a urmat o scintigrafie, altă analiză, pentru a se vedea gravitatea bolii. După câteva zile, biopsia care a demonstrat că diagnosticul iniţial nu a fost corect şi că tipul de cancer este condrosarcom, o formă gravă care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Cum Cristi suferă şi de diabet, această intervenţie era imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia rămânea singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a reproşat că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi au pierdut vreme de 5 luni cu procesul sinuos al investigaţiilor.

Stări premergătoare dureroase, de negare, gânduri de sinucidere bântuie sufletul adolescentului care îşi doreşte mai degrabă să moară decât să trăiască fără un picior. De abia după lungi încercări, Cristian este convins că, doar prin operaţie, va putea continua să trăiască.

Din fericire, perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Ceea ce ridică un serios semn de întrebare este însă rezultatul ultimei biopsii: diagnosticul este schimbat a doua oară!!! Cristian nu suferea de condrosarcom, ci de osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza diagnosticului inţial (condrosarcom) care nu permitea chimioterapia.

După alte 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

Băiatul şi tatăl său se află, în prezent, la Spitalul “M.S Curie”, la a 8-a cură de citostatice, de fiecare internându-se aproape 2 săptămâni pe lună. Spitalul a devenit, practic,  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Doar în ultima lună şi jumătate, Cristi a mai trecut prin încă 2 cure de citostatice, care i-au lăsat corpul foarte slăbit. Din această cauză, a avut nevoie de un timp de spitalizare mai lung pentru recuperare. După realizarea tomografiei, vestea cea bună a fost că din cei 14 noduli câţi fuseseră depistaţi iniţial la ambii plămâni, au mai rămas doar 4. Cristi şi tatăl său aşteaptă formarea unei comisii care să analizeze rezultatele şi să stabilească dacă va fi totuşi necesară operaţia la plămâni.

Aş vrea să scriu acum în cuvinte sărace şi puţine şi despre suferinţa tatălui său. O suferinţă sfâşietoare care vine din neputinţă. Nu doar aceea de a fi rămas fără soţie încă de tânăr şi de a-şi vedea fiul bolnav, agonizând de multe ori, ci aceea de nu putea face nimic pentru a-l ajuta. Mihai Saiu a lucrat ca electronist, în prezent fiind pensionat pe caz de boală. Suferă de diabet de 25 de ani. A ajuns să locuiască împreună cu băiatul său la o mătuşă, nedeplasabilă, într-o garsonieră aflată pe lângă piaţa Râmnicu-Sărat. Din cauza bolii soţiei, şi acum a lui Cristi, a fost nevoit să-şi vândă şi casa, şi maşina. Singura sursă de venit a sa a rămas pensia.

Deşi nu şi-au pierdut cu totul speranţa, Mihai şi Cristi, sunt în pragul disperării. Din cauza multiplelor veşti proaste legate de sănătate şi mai ales a suferinţei prelungite şi a indiferenţei multora dintre noi, sunt sceptici: nu mai cred nici în minuni, nici în ajutorul oamenilor. Totuşi, undeva, în inima lor, aşa cum o mărturisesc icoanele de pe perete, Dumnezeu rămas singurul liman de odihnă şi mângâiere. Ar fi un gest nepreţuit să le daţi puţină speranţă, să-i îndrumaţi şi să-i pomeniţi neîncetat în rugăciune.

Scrieţi-le un mesaj încurajator (fasstina@yahoo.com), au atâta nevoie, şi nu uitaţi să-i treceţi mereu pe pomelnic!

Când am intrat în legătură cu dl. Mihai Saiu, prin intermediul unei asistente medicale inimoase, am aflat că una din dorinţele sale arzătoare este aceea de a-i cumpăra lui Cristi o proteză (cea mai ieftină, mi-a adăugat cu sfială), dar care să-l ajute cumva, să meargă, să-l facă să se simtă mai puţin dependent şi să-i dea o fărâmă de bucurie.

Costul unei astfel de proteze de coapsă modulară cu vacuum se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său. De aceea, facem un apel către toţi cei care vor să ajute familia Saiu, rugându-i să contribuie prin rugăciune şi dăruind puţin din puţinul lor .

Donaţiile se pot face direct în

contul tatălui său, Mihai Saiu (titular)

RO28RNCB0075108515900001,

deschis la BCR, Sucursala Sector 4

Pentru alte detalii:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Elena Dumitrescu: 0724.311.204

e-mail: contact@daruindveidobandi.com

Blogul lui Cristi Saiu: click AICI

Binecuvântare perpetuă

Cel mai greu se învaţă tăcerea. Şi mai ales tăcerea plină de bucurie. Plină şi uimită. Iată cel mai autentic mod de trăi : uimindu-ne. Din uimire se naşte imediat gratitudinea, sunt îngemănate.

Viaţa se trăieşte plenar doar în acest orizont al uimirii. Prea multe daruri copleşitoare, prea multă delicateţe, prea multă iubire, prea multă frumuseţe ascunsă sub văluri groase de borangic.

…

Ai multă şi multă răbdare. Veghezi permanent. Vorbeşti tainic în străfundul inimii inimii într-o limbă pe care nu o pricep şi totuşi o ştiu. Mai ştiu că nu vei face nimic ca să mă mântuieşti fără voia mea, fără ca eu să înţeleg rostul întâmplării, fără ca eu să mă mişc spre Tine.

Am înţeles că eşti lângă mine, mereu ascuns, mereu prezent, mereu sublim. Am înţeles că niciun cuvânt al meu nu Te poate cuprinde şi lăuda îndeajuns atât cât poate iertarea şi mila pe care tot Tu le înfloreşti în mine.

Te simt, dar nu Te văd. Te caut şi nu te găsesc, locuieşti în mine şi Ţi-ai deschis palmele deasupra mea, dar nu Te ştiu; prind umbra Ta şi iarăşi Te caut.

Spectator şi actor al vieţii acesteia miraculoase, văd florile gingaşe ale stâncilor şi mă înfior. Cine eşti Tu, care-mi vorbeşti prin fiecare lucru şi cuvânt? Cine eşti Tu Care mă porţi în Tine, Care neîncetat îmi aminteşti că m-ai născut de sus în timp ce tâmpla mi-am lipit-o de ţărână? Cine eşti tu Care nu mă laşi acoperit de talazuri? Care neîncetat te jertfeşti şi învii?

Poezie şi cântec, necuprinzându-Te, eşti. Dulceaţa mângâierii şi odihna duminicii, tatăl, mama, fratele şi prietenul meu. Putere şi Bucurie, Om care a cunoscut moartea şi a uimit dedesubturile întunericului, Dumnezeu veşnic şi atoateţiitor, Spirit ce pătrunde totul… Văd că Te bucuri de mine ca de lumea Zilei a Şaptea, Bucuria mea. De aceea, Te rog doar, înrourează voia mea cea bună pentru a Te iubi în fiecare zi mai mult, într-atât încât să-mi doresc cu toată puterea să nu mă părăseşti nicicând.

Sufăr de uitare. De aceea, te rog, stai lângă mine în vifor şi-n furtună, în arşiţă şi ger năprasnic. Adu-mi aminte mereu de crucea Ta. De scuipări şi bătăi, de batjocuri şi durere. Adu-mi aminte de piatra rostogolită şi de lumina Învierii. Adu-mi aminte pe Tine să te iau drept scut şi alean. Adu-mi aminte de cununa limbilor de foc.

Fă-mi din fiecare zi şcoală, treaptă spre cer şi punte către Tine. Timpul să-mi fie haină de purpură şi sceptru.

Alături de Tine, totul devine un veşnic sfârşit şi început; învăţ mereu să trăiesc pe muchia aceea dintre sfârşit şi început, privind doar spre răsărit.

(Din “Însemnările lui Partenie Monahul”)

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu - In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.