Ramuri înflorite : o nouă minune a Maicii Domnului

     E prag de iarnă, cer înnorat şi frig, mâinile s-au uscat, tremură trupul ăsta neputincios, dar în inimi e primăvară dulce, cu ghiers de piţigoi şi parfum de lămâiţă. Maică a Domnului, pentru iubirea ta de mamă, pământul înfloreşte încă şi ce-i uscat se naşte iar spre viaţă. Slavă Ţie!

    Bucuraţi-vă tot aceia care sunteţi creştini şi neamurile toate! Maica Domnului  ne trimite semn că nu ne-a uitat şi e mereu cu noi!

   .

   Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumim că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare! Îţi mulţumim pentru toate icoanele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele! Îţi mulţumim Măicuţă pentru toate semnele Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi! Îţi mulţumim că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi cu Acoperământul Tău Sfânt!

   Iartă-ne, Măicuţă,  pentru multele noastre păcate şi Te rugăm ajută-ne să ne pocăim pentru toate greşelile noastre din această viaţă! Îţi mulţumim că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică!  Îţi mulţumim Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familiile noastre, dar şi a celor care-L caută  pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit! Îţi mulţumim Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău!

   Şi noi Te iubim, Te  preamărim  şi Îţi mulţumim  pentru toate! Amin!

Dragoste de fiu

Sfârşit de toamnă - A.Dragoş Photography

Cuvintele au întotdeauna o perioadă a lor de gestaţie în care strâng sevele şi capătă o formă oarecare, luminescentă însă; s-ar putea crede că, stând prea mult în minte, forma lor e aceea a unui cap frumos, cu ochi mari şi blânzi, prinzând în ei toate apele: şi albaştri şi verzi şi căprii ca frunzele mesteacănului strecurând lumina. Dar eu sunt sigură că, până să se nască, ele nu stau locului, freamătă şi aleargă, trecând prin inimă şi prin fiecare colţişor al trupului. Hai spune-mi că nu ai simţit  niciodată ceva ca un gâdilat uşor în talpă sau ca un fior! Să ştii că acela e un cuvânt care îţi dă de ştire că se formează.  Ca să nu mai zic că uneori îţi trag şi cu talpa în cerul gurii de-ţi vine să urli de durere… Da, când sunt furioase. Dar când sunt liniştite, ţi se opresc în gât şi încep să-şi facă obişnuita gimnastică, vibrând prelung. Dacă auzi venind pe neaşteptate din adâncul pieptului sunete melodioase ca de prigorie albastră, să ştii că sarcina ta de cuvinte este foarte evoluată. Apoi, într-o dimineaţă cu soare primăvăratic, în timp ce stai pe balcon, privind cerul printre ramurile trandafirului japonez, tresari brusc, constatând o uşoară aritmie. Bătaia inimii tale e ciudată, ca şi cum ar avea un permanent recul sonor. Ritmul urmăreşte un picior metric dublu,  arătând la fel ca stelele perechi (ei,  ştiu că nu sunt perechi, ci doar aşezate una sub alta, departe): adică pac-pac-poc! se aude dintr-o dată pac-pac// pa-pa-c//poc//p’c…  Ecou sau părere? Deloc, doar o inimă nouă crescută ca un altoi.

Cel mai dificil moment rămâne totuşi naşterea. În funcţie de loc, pe albeaţa aşternuturilor de hârtie sau  în undele eterate, ceva rămâne la fel: o durere amestecată cu bucurie, o frenezie a poftei de viaţă şi a puterii ordonator-creatoare, un iureş al devenirii. Mai întâi, simţi ceva ca o furnicătură  în vârful degetelor, care se lasă într- o durere surdă… spre tâmple şi apoi spre gură. E ceva ca o sărutare dată pe dinăuntru. Şi apoi năvala porţilor deschise…

Ce-mi pare mereu surprinzător în cazul cuvintelor este natura lor ambivalentă: ieşind ele sub timp din matca minţii şi îmbrăcând o formă  semnificantă, veşnic actualizată, rămân totuşi într-un mereu dincolo. Dacă le-ai stâlcit, poţi să dai cu pastă corectoare, dar se şterg foarte greu. Hai să zicem că dacă pasta e acvamarin forte, neaoş ortodoxă, mai merge, dar tot se văd în palimpsest. Aşa că, bunii mei, gândiţi-vă doar de câte cuvinte suntem înconjuraţi! Valuri transparente, groase cât straturile de borangic, care ne învelesc precum coconii…

Cuvântul seamănă cu mama sa. Dacă îl priveşti cu atenţie, o să vezi că are ceva din privirea şi din zâmbetul ei. Şi pentru că ea e o fiinţă blândă şi sfioasă şi foarte sensibilă, şi el se arată a fi tot aşa. Chiar şi când vorbeşte, cuvântul transmite mereu ceva din taina creşterii lor împreună. Şi, ca orice cuvânt, pentru că re-prezintă lucrurile, le şi adună în prezenţa sa inefabil-concretă. Întotdeauna între cuvânt şi persoana umană se creează o legătură indestructibilă, aşa încât  se poate spune că tot ce creează  Cuvântul vorbeşte despre mama sa şi despre iubirea veşnică dintre ei.

Oameni şi stâlpi

Nu vreau să scriu acum despre durerea strigată din vârful stâlpului de un om cu mult mai puţin nebun decât mulţi dintre noi; a fost, într-un fel, util, că s-a urcat pe stâlpul de iluminat, ca să ne aducă aminte cât de ignoranţi şi abrutizaţi am ajuns… Exagerând, mi s-a părut un gest profetic: în inima capitalei, în mijlocul Bucureştilor, hai să zicem, simbolic, al ţării, un om bolnav stă, în mijlocul zilei, pe-un stâlp stins, iar o grămadă de gură-cască îl privesc cu nerăbdare, aşteptând să vadă spectacolul unei morţi absurde. Alţii înjură de mama focului că s-a oprit circulaţia, paramedicii de la ambulanţă au intrat în repaus (la serviciile lor de mizerie, zice-vor, chiar e un bonus o întâmplare de acest gen…), poliţiştii sunt depăşiţi.

Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mie odată o profă deşteaptă de franceză, să nu mai fac pe  proasta şi să nu mă mai mir de nimic, absurdul face parte din viaţă. Totuşi, absurdul sau ceea ce receptăm ca absurd nu e deloc ilogic, are propria logică, disjunctă de realitatea acceptată temporar ca normalitate. Asta mă doare, mă arde şi mă înnebuneşte, că “stâlpnicii” aceştia moderni nu mai impresionează pe aproape nimeni, şi nici bătrânii care stau în faţa farmaciilor, de trebuie să faci un efort uriaş ca să le poţi vedea ochii, copiii cu ochi de cafea, de petale de albăstrele, de miere şi de fân, trimişi în lume să capete ceva de mâncare, mamele cu sâni uscaţi, care alăptează pe asfalt…

Până la urmă, astfel de experienţe de martor de gradul I,  devin  cu mult mai personale decât cele proprii, dar sterile. Dacă te circumscrii mesajului lor pozitiv, încep să radieze. Da, există şi un mesaj pozitiv. Nu vreau, în niciun caz, să glorific astfel de gesturi demente ori teribile ale sinucigaşilor de circ, ca “stâlpnicul” nostru, care pot muri din neatenţie, mai degrabă decât de disperare. Dar pentru cititorii în semne, tâlcul e gratis. Ascultaţi-i pe Moromeţi, stâlpii ăia vorbesc!

Dar mai ales ascultaţi-i pe Părinţi! Vorbind despre pilda samarineanului Milostiv, IUBITUL nostru Duhovnic,  Părintele Teofil Pârâian ne învaţă:

“Iubiţi credincioşi,
Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune. “Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Mt.7, 12). Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă binele “, zice Psalmistul în programul pe care l-a cuprins el în Psalmul al 33-lea. “Fereşte-te de rău şi fă binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „Fereşte-te de rău “? Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.

Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa, se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.” (fragment din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”).

Despre asta am vrut să scriu azi. Despre puterea rugăciunii colective şi despre milă. Despre ajutorul grabnic al Maicii Domnului care l-a coborât pe omul acela de pe stâlpul infamiei şi despre infinita iubire şi milă a lui Dumnezeu. Credeţi în ele cu toată inima voastră, ele vă vor ţine vii în mijlocul vâltorii.

Bucurie veşnică să aveţi!

Drogul şi dependenţa de iluzie

Am dat pe iutiub peste un filmuleţ realizat de nişte adolescenţi plini de talent, pe tema consumului de droguri; am observat că sunt sute de astfel de filmuleţe, făcute de elevi şi înscrise în concursul “Mesajul meu antidrog-prin teatru, muzică şi sport” (campanie pentru descurajarea consumului de droguri, iniţiată de Agenţia Naţională Antidrog) şi cred că este o idee utilă a acestei instituţii de a-i responsabiliza astfel pe liceenii români.

M-a impresionat oarecum acesta, în 2 părţi, pentru că reuşeşte să surprindă destul de bine aspecte esenţiale ale unei adolescenţe dramatice, marcate de moartea unuia dintre părinţi, de neputinţa de a crea prietenii durabile, de eşecul celor câtorva existente, de sinucidere şi marginalizare, şi, mai ales, de refugiul în iluzia drogurilor.

Sunt realităţi curente ale adolescenţilor/ tinerilor care, din cauza crizei de comunicare şi a absenţei oricăror valori care să le motiveze şi să le dea un rost vieţii lor, îi conduc spre deznădejde şi spre moarte.

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre copiii lumii de azi, care au acces şi disponibilităţi de informare considerabile din punct de vedere tehnic, ştiu, cel puţin teoretic, care sunt riscurile la care se expun când se confruntă cu ispita consumului de droguri. Există însă un numitor comun al tuturor acestor experienţe: în viaţa lor nu există iubire. Nu au descoperit-o încă, li se dau surogate sau abstracţiuni ori, deşi li se oferă, chiar nu ştiu s-o aprecieze, pentru că le lipseşte obişnuinţa.

Viaţa acestor tineri, cu mult mai puţin tociţi şi murdari de cotidian decât noi, “bătrânii”, extrem de sensibili în adânc, devine copleşită de absurd: monotonia certurilor familiale, rutina zilnică, îndobitocirea sistematică într-o şcoală ruptă de adevăr, superficialitatea, vulgaritatea extremă, nonsensul, asaltul de informaţie, viteza tuturor mişcărilor existenţiale, toate se adună ca o mâzgă şi, inconştient aproape, apare dorinţa evadării. Unii dau vina pe teribilism. O fi şi asta, ca adolescent nu poţi fi decât zeu. Dar, mult mai acut este sentimentul singurătăţii, al inutilităţii şi al târziului… Tu cu tine doar, acest ego hidos pe care îl urăşti şi pe care vrei să-l ucizi.

Tendinţele emo şi drogurile exprimă foarte bine această caracteristică din ce în ce mai pregnantă: egoismul care naşte ura de sine. Pare un paradox, dar asta e: ignoranţa familiei, a prietenilor, a celor care educă şi, mai ales, a celor care reprezintă Biserica, naşte monştri.

Vă las să vizionaţi filmuleţele, nu înainte însă de face o  menţiune. La un moment dat, tânăra vorbeşte despre prietena ei care s-a sinucis, ca şi despre  mama ei, care murise cu mai mult timp înainte (nu se înţelege dacă s-a sinucis şi ea), că s-au eliberat. Este o falsă convingere şi nu este nevoie să ajungem acolo ca să ne dăm seama. Moartea nu este o eliberare,  în cazul sinuciderii. Omul trebuie să fie conştient că viaţa lui e un dar veşnic şi să aibă răspunderea veşniciei sale. Dumnezeu l-a făcut pentru Rai, pentru lumină, dragoste şi iubire veşnică, dar el trebuie să lupte cu ispita nefiinţei pentru a-şi pregăti veşnicia aceasta.

Mesajul scurt-metrajului este percutant şi se adresează îndeosebi celuilalt, care trece pe cale, fără a-l privi pe  omul căzut între tâlhari, fie el preot, levit ori de alt neam. “Deschide-ţi bine ochii, am mare nevoie de tine” , “sufletul meu a devenit doar o şoaptă, deşi, crede-mă că ţip”, asta spune sufletul înrobit care-şi caută bucuria, pacea şi liniştea într-un lichid cenuşiu ori un praf făinos ori un fum nenorocit. Doar că iluzia sa durează atât de puţin! Apoi vin durerea, vina, neputinţa, sufocarea, setea -ah, setea teribilă!-, durerile de cap, stările de vomă, spasmele, furnicăturile, neliniştea trupului, transpiraţia rece, ameţeala, stări pe care niciun om, niciodată, nu l-ar putea suporta. Doar cel care a gustat ispita ştie cât de reală şi de înnebunitoare este prezenţa demonilor. Cel care a încercat drogul ştie gustul morţii şi o simte permanent anulându-i orice mişcare, orice încercare de-a construi ceva; el şi lumea din jurul său se transformă atunci în morţi vii şi în ruină.

Poţi să-i spui tu, suflete, plin de adevărată pace, mamă, tată, frate, soră, prieten, că iluzia cerului nu este doar un vis intangibil, că nu are nevoie de droguri şi de alte subtitute, de minciuni spoite cu praf acrilic. Intră cu el într-o Biserică şi ascultă tăcerea sfinţilor, plină de înţelesuri, inspiră mireasma de ceai şi de tămâie. Ţine-l  de mână şi spune-i că nu-l vei părăsi. Prezintă-i Persoana pe Care o cauta, de fapt, şi singura care-i poate alina durerea şi da vindecarea: îl aşteaptă mereu, pe cruce, cu braţele deschise, ca într-o perpetuă îmbrăţişare. El este Iubirea pe care o caută şi care nu se va pierde nicicând. El este Viaţa care se naşte din durere şi moarte. Doar prin Dumnezeu va găsi rostul vieţii sale, puterea şi speranţa. El îi va ostoi setea aceea teribilă cu apa vieţii.  Arată-i pe Sfinţi şi spune-i că aceştia sunt prietenii care nu-l vor judeca şi care nu-l vor părăsi nicicând. Dar nu uita că , mai ales tu, îngere al bucuriei, eşti solul de la Maraton care strigă “Nenikikamen!”. De-ar fi jertfa ta deplină!

Nu uita că trebuie să te înarmezi cu răbdare nemăsurată şi cu dragoste, cu puterea de a o lua mereu de la capăt şi cu speranţă. Sfinţii, rugăciunea către ei şi Tainele sfinte ale Bisericii îţi vor da puterea şi, prin tine, şi celui bolnav.

Să ne rugăm pentru cei deznădăjduiţi, tristeţea lor apăsătoare e mai copleşitoare decât propriul egoism… Şi mai ales să nu uităm să le întindem acea mână de ajutor.

Adormirea Maicii Domnului

Am menţionat că naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară a ridicat umanitatea la unirea ma­ximă cu Dumnezeu şi a dat morţii, primită de El, ca­racter mântuitor, întrucât nu a suportat-o pentru păca­tul Lui, deci din necesitate şi, deci, a putut-o învinge. Prin naşterea din Fecioară, Hristos S-a arătat că e Per­soană dumnezeiască ce-Şi asumă firea omenească şi prin această calitate se ridică deasupra legii generale a naşterii oamenilor din unirea între bărbat şi femeie şi poate învinge legea morţii definitive. Iar prin unitatea de natură cu oamenii, să-i poată scăpa şi pe ei de moartea definitivă. Prin aceasta a adus cea mai în­semnată lumină în existenţa omenirii supusă non­sensului prin suportarea unei legi care, în acest caz, ar fi inexplicabilă în originea şi în sensul ei.

Raţiunea cere ca o astfel de lege să aibă un autor conştient superior ei, care, deci, poate scăpa de sub puterea ei când socoteşte că vrea să dea vieţii oame­nilor un sens, prin venirea Sa ca om veşnic între ei, pentru ca şi ei să scape de ea prin unirea voită cu El.

De aceea o negare a naşterii lui Hristos din Fe­cioară însemnând necesitatea supunerii Lui sub o le­ge care îi este superioară, nu-L poate arăta având puterea să scape de ea şi în moartea definitivă cu trupul, impusă de ea în mod general, prin naşterea membrilor ei pentru o moarte definitivă. Dar puterea Fiului lui Dumnezeu S-a arătat nu numai în naşterea Lui mai presus de fire din Fecioară şi, ca urmare, în biruirea morţii, primită cu voia, ci şi în faptul că nu lasă tru­pul Maicii Lui, din care s-a format trupul Lui, să se corupă în mormânt, ci îl învie şi-l înalţă la cer unde este şi El. Era firesc ca trupul ei, din care s-a format apoi trupul Lui în stare să învingă moartea, să pri­mească şi el puterea aceasta, dar nu din puterea ei, ci din puterea Fiului lui Dumnezeu care a lucrat în ea, formându-şi trupul Lui. Prin aceasta ni s-a dat asigura­rea că nu numai trupul lui Hristos, ca trup al Persoa­nei dumnezeieşti, va învia, ci şi trupurile persoanelor noastre omeneşti, având ca asigurare spre aceasta în­vierea trupului Maicii Lui, cu care s-a unit cât mai mult. Maica Domnului este, şi în această privinţă, puntea de legătură între Fiul lui Dumnezeu născut şi înviat ca om şi între oameni.

Iar că Maica Domnului nu învie şi nu se înalţă prin ea, se arată în faptul că ea nu se arată cu trupul ei înviat şi nici în actul înălţării, şi aceasta nu se putea arăta astfel nici în lucrarea văzută a lui Hristos cel înviat şi înălţat lângă ea. Actul învierii şi înălţării ei s-a săvârşit prin Fiul ei înviat şi înălţat în chip nevăzut. Strînsa legătură dintre El şi ea arată şi prin aceasta o legătură de taină.

Apostolii au constatat doar când, ridicând piatra de pe mormântul ei a treia zi, la cererea lui Toma, care a venit cu întârziere, să o vadă, că trupul ei nu mai era în mormânt.

În icoanele Bisericii, acest fapt este exprimat prin faptul că Hristos e arătat lângă trupul adormit al Mai­cii Sale, ţinând în braţe sufletul ei în chipul unui co­pil. Nu îngerii buni sau răi iau sufletul ei, ca la cei­lalţi oameni, ci Hristos Însuşi, Fiul ei. Şi în aceasta se arată legătura directă între Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu care S-a născut din ea ca om. În „Sinaxarul” din Minei se spune că îngerii zbu­rau înaintea ei, purtată de Domnul, şi au strigat şi la înălţarea ei, cum au strigat şi la înălţarea Domnului, cetelor de mai sus: „Deschideţi porţile voastre, să treacă Maica Împăratului tuturor”. Ea va fi în veci mai cinstită decât Serafimii şi mai mărită decât Heruvimii, aflându-se nemijlocit lângă Fiul ei făcut om şi ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta Tatălui, ca să se fa­că tuturor oamenilor dăruitor al slavei Lui, prin comuni­unea cu El şi prin participarea la toate bunătăţile Lui.

Avem astfel în cer nu numai pe Fiul lui Dumne­zeu făcut om, ca să trimită puterea Sa celor ce cred în El, ca să se ridice între îngeri la slava primită ca om de El, ci şi pe Maica Lui, ca o făptură dintre noi, dar unită în mod deosebit cu El, rugîndu-se şi Ea pen­tru noi. De aceea ne rugăm nu numai lui Hristos, ci şi ei, să se roage pentru noi şi, încrezători în rugăciu­nile ei, îi spunem:

„Bucură-te ceea ce stai înaintea scaunului Dum­nezeului Tău şi te rogi pentru noi.

Bucură-te mijlocitoarea între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi de nevoi”.

Hristos ne-a dat, prin acestea, asigurarea că nu numai El a înviat ca om, fiind Fiul lui Dumnezeu, ci şi noi, oamenii simpli, din puterea Lui [vom învia]. 

pr.prof. DUMITRU STĂNILOAE – Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, , ed. ingrij. de Monica Dumitrescu, Ed. Anastasia, Buc., 1993, pp. 209-211 (cap.21 -Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer e o altă lumină dată omenirii de lisus Hristos)

Pelerin în Athos

Acum vreau să vă povestesc câte ceva despre experienţa mea la Athos.

Nu o să vă descriu locurile, pentru că v-am trimis o gramadă de fotografii.

 E clar că e un loc deosebit din toate punctele de vedere şi nu degeaba l-a ales însăşi Maica Domnului ca să-i  fie grădină şi că în această grădină au răsărit mulţi sfinţi de-a lungul vremii. E un loc în care simţi, miroşi sfinţenia, oricât de indiferent ai fi. Aici simţi mai lesne ca oriunde ajutorul Maicii Domnului şi simţi că ea e Împărăteasa acelor locuri. E foarte interesant cum aici se vorbeşte despre Maica Domnului ca despre o persoană firească şi vizibilă care ajută, călăuzeşte şi se implică în toate aspectele vieţii. Mi-a placut felul în care călugării şi fraţii, şi nu numai, se raportează la prezenţa şi lucrarea Maicii Domnului. De fapt, e un lucru firesc şi aşa ar trebui să fie şi în afara Sfântului Munte, oriunde am fi. Insă acolo am simţit cu precădere, din cele mai banale conversaţii, acest lucru.

Un alt aspect care mie mi-a plăcut este disciplina şi râvna pentru rugăciune şi slujbe. Pur şi simplu te ajută, te poartă şi te introduce în atmosferă programul strict al slujbelor, oricât de leneş şi delăsător ai fi. Fiecare mănăstire, schit , chilie are programul ei de rugăciune. Eu am participat la Vatoped, apoi la Prodomu, Lacu, Sf. Pavel. Slujbele începeau la 3, 4, 5 dimineaţa. Ceea ce vreau să punctez e că am observat aici mai ales această râvnă pentru rugăciune şi slujbe, iar apoi grija pentru celelalte. In alte locuri am văzut că pe primul plan în mănăstire este munca, iar mai apoi rugăciunea. Nu vreau eu să judec, ci doar observ nişte diferenţe.

Cum să spun, nouă ni se pare că acolo, la Athos, este raiul pe pământ din multe puncte de vedere, însă acolo este doar o stare mai apropiată de normalitate. În lume fiind, noi suntem departe de ceea ce constituie normalul. Cred că e posibil, e adevărat, să te apropii de starea de normalitate a fiinţei omeneşti (omul îndreptat în toate către Dumnezeu) şi în familie, şi în lume. Iţi poti face propria “mănăstire”, ca să zic aşa, în familie, prin rugăciune împreună, prin activităţi care să tindă şi să-L includă întotdeauna pe Dumnezeu.

Pentru mine a fost o experienţă folositoare şi hrănitoare, pentru că am participat şi am luat contact cu o realitate mult mai apropiată de normalitate decât aici în lume, fără TV, internet, telefon, ci cu slujbe, linişte, rugăciune, discuţii folositoare. Au fost multe momente când îmi era somn şi nu prea mă puteam concentra la slujbă sau la rugăciune. Apoi, la mănăstirile greceşti nu prea înţelegeam mare lucru. M-a ajutat faptul că ştiam structura anumitor slujbe şi 2-3 cuvinte şi măcar ştiam pe unde sunt.

Am stat la Vatoped 2 nopţi. M-am bucurat să pot săruta multe odoare şi să particip la slujbe frumoase (deşi erau în greceşte). Au cântăreţi foarte buni. Au vreo 120 de monahi dintre care vreo 15-20 români. Majoritatea monahilor sunt tineri şi educaţi. Aici nu prea am stat de vorbă cu nimeni, deşi persoana care m-a ajutat cu viza (diamonistria) este un părinte român care mi-a fost profesor pentru o scurtă perioadă la Seminar, înainte de a intra în mănăstire, un om educat (2 facultăţi, Construcţii şi Teologie), care vorbeşte greaca perfect. Am întâlnit aici şi un alt călugăr român, care a venit în camera unde stăteam ca să schimbe o lenjerie de pat. Nu-i reţin numele, însă am povestit puţin cu el, deşi, în general, călugării se cam feresc de dialoguri lungi cu pelerinii. Însă eu, fiind deschis de la prima vedere, l-am făcut cumva şi pe el să fie puţin mai deschis. Aflând că plănuiesc să merg mai departe la Prodromu, chiar m-a rugat să duc un pachet pr. stareţ Petroniu şi un alt pachet altui părinte. Şi din dialogul cu acest părinte, cât şi cu alţii, mi-am dat seama mai clar că şi părinţii de acolo au multe ispite şi că viaţa în Athos nu e aşa lină şi frumoasă cum ni se pare nouă din afară. Adică totul e frumos, pace, slujbe, rugăciuni, masă, studiu ascultare… Sunt şi ei oameni care înaintează pe calea mântuirii şi au şi ei slăbiciuni şi ispite, în anumite privinţe mai dureroase decât în lume. Şi părintele respectiv mi-a mărturisit că a fost călugăr la Neamţ, apoi 14 ani la Prodromu, iar acum era de vreo 4-5 luni la Vatoped, în “permisie” şi urma să plece la altă mănăstire, să mai vadă şi el cum e, după cum mi-a spus. Nu ştiu ce tulburări sau ce avea pe suflet, însă mi-am dat seama că nu e deloc uşor să vieţuieşti acolo şi că apar momente când nu-ţi mai găseşti locul, când nu-ţi mai place barba sau mutra fratelui de lângă tine şi simţi nevoia să mai schimbi cuibul. Însă îţi trebuie binecuvântare pentru asta. 

 Nu vă mai povestesc ce moaşte şi cum era pe acolo că puteţi afla (dacă nu ştii deja ) şi de pe net. Dar, dacă vreţi, vă spun în următoarea scrisoare.

 Am uitat să menţionez că odată ce am călcat pe munte, am realizat că românii sunt peste tot, nu mă refer doar la călugării din mănăstiri, ci la cei care lucrează în construcţii sau pe la tot felul de job-uri. Majoritatea şoferilor din Sfântul Munte erau români. Au dubiţe de 13 locuri cu care te poţi deplasa între mânăstiri. Pe drumul de la Karia spre Vatoped am întâlnit un băiat de vreo 17-18 ani (tatăl lui era şoferul maşinii), care studia acolo la Seminarul Teologic, Athoniada. Mărturisesc că nu ştiam că există o instituţie de acest gen în vigoare acolo. Am fost plăcut surprins să aflu amănunte despre şcoală. Vă voi spune doar că acolo începi cu clasa a 7-a şi urmezi până într-a 12-a. Programul este interesant, cu slujbe zilnice şi studiu; mai sunt apoi tot felul de activităţi ca pictatul icoanelor sau pregătirea frescei. Foarte puţin timp liber pe zi. Oricum mi-a plăcut unul dintre puşti (erau 2-3 români şi un grec care călătoreau cu noi), care era foarte matur în gândire, dar şi foarte aşezat şi cuminte. 

 La Prodromu, deşi iniţial am vrut să stăm 2 nopţi, am stat doar o noapte, iar seara am avut o discuţie în trei cu pr. Iulian, cred că aţi auzit de dumnealui.

 A fost un moment înălţator. Cred că a stat cu noi mai bine de jumătate de oră. Ne-a dus în camera în care spovedeşte şi, într-un întuneric total, ne-a vorbit foarte multe lucruri. Afară fulgera şi doar atunci îi zăream chipul. El stătea lângă uşă, iar noi pe două scaune la geam. La sfârşit, după ce ne-a dat binecuvântarea, Georgică, prietenul meu, a spus foarte sincer şi frumos: « Parinte mi-aţi răspuns la toate întrebările pe care aş fi vrut să vi le pun ».

 Şi aşa a fost. Eu auzisem dinainte că acest călugăr înduhovnicit este văzător cu duhul însă nu m-am dus acolo ca la ghicitoare. Dar cu toate astea, pot să spun că am simţit puterea lui de pătrundere şi că spre sfârşit şi chiar când ne-am despărţit ne-a spus să ne păzim de anumite lucruri ca de foc. Într-adevăr, era vorba chiar luptele noastre personale. Ne-a vorbit simplu, însă se simţea că vorbeşte din experienţă şi trăire şi că nu reproduce nişte pasaje din cărţi. Multe lucruri ni le-a spus frumos şi simplu, în versuri. Apoi a insistat pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel: « Rugaţi-vă neîncetat » 1 Tes. 5, 17 ( de la el am aflat locul). De atunci şi sper ca până la sfârşitul vieţii să nu uit şi mai ales să mă silesc să împlinesc acest lucru. Au fost momente şi clipe pe care nu le voi uita.

Apoi, am mers la Schitul Lacu, la pr. Ştefan. Schitul este mai în munte, în nişte locuri mai greu accesibile. Acolo am întâlnit câţiva părinţi tineri, dar foarte râvnitori în ale rugăciunii, studiului şi cântatului. A avut loc chiar un dialog amuzant între noi şi părintele care ne-a cazat. I-am spus că am terminat Teologia, iar el a întrebat imediat,: « Care? Cea ecumenistă? »  Recunosc că am fost puţin surprins şi confuz la început şi nu înţelegeam la ce se referea. Să nu râdeţi de mine, însă chiar mă gândeam că s-a introdus mai nou vreun curs care se numeşte “Ecumenism”. ( Chiar s-a introdus, trebuie să învăţăm despre toate  conferinţele CMB; e împreună cu misiologia! n.m. )

Apoi m-am dumirit eu ce voia să spună părintele. Dar nu am apucat să discutăm foarte mult, deoarece a trebuit să plece la ascultări, însă a promis că o să mai vorbim şi cu o altă împrejurare. Din păcate, până am plecat nu am mai reuşim să dezvoltăm subiectul, iar la plecare Georgică al meu i-a spus aşa, puţin dezamăgit, însă zâmbind, că noi plecăm şi nu am apucat să terminăm discuţia.  Constatase, ca şi mine, că acolo gândul la moarte era neîncetat prezent în mintea monahilor, în modul cel mai pragmatic cu putinţa – nu stabilea nimeni nicio întâlnire, în vorbirea lor era mereu prezentă alternativa ca respectiva întâlnire să nu mai fie posibilă, căci fără Domnul, care face să răsară soarele peste drepţi, dar şi peste păcătoşi, nimic nu ne este cu putinţă. Mie însă asta mi-a dat nădejde că ne vom întoarce acolo, că ne vom mai întâlni.

La schit, slujba începea pe la 5 şi m-am bucurat într-un fel pentru că ne-am putut odihni mai mult. Insă  de la 5 la 6 era o oră în care se spunea încontinuu rugăciunea inimii. Apoi, la 6,  începea Sfânta Liturghie într-un paraclis micuţ, însă foarte cald şi frumos.

Apoi, ne-a dus un călugăr cu maşina la mănăstirea Sfântul Pavel. Am avut şi cu el o discuţie frumoasă pe drum, însă şi el era rezervat şi foarte atent la firul discuţiei. Eu am facut chiar o imprudenţă să-l întreb de cât timp este acolo. De fapt, pe mai mulţi părinţi cu care am intrat în contact i-am intrebat lucrul acesta, nu mi-am dat seama că, de fapt, nu e o întrebare prea comodă pentru ei. Am realizat mai târziu, mai ales după ce acest părinte care ne-a condus la Sf. Pavel Xeropotamitul a refuzat cu tărie să-mi răspundă la întrebare.

Acolo, la Sfântul Pavel, am întâlnit alţi părinţi români.  Am observat o  icoană  în biserică într-o latură unde stăteam: aceasta avea reprezentaţi mai multi sfinţi care stăteau împrejurul Sfântului Pavel Xeropotamitul. M-am tot întrebat ce reprezintă. Am cumparat apoi nişte iconiţe de hârtie de la magazinul mănăstirii şi am dat din nou peste acea icoană. Zărind la un moment dat un părinte român în curtea mănăstirii, m-am dus şi l-am întrebat pe cine reprezintă icoana.  Mi-a spus că este o icoană în care sunt incluşi vieţuitori ai mănăstirii care ulterior au ajuns sfinţi. Cred ca i-a plăcut părintelui faptul că l-am abordat şi m-am arătat interesat, căci a  a venit apoi la noi si a început să ne povestească multe lucruri interesante despre mănăstirea Sfântul Pavel, dar şi despre alte locuri din Sf .Munte. Ne-a dus undeva în mănăstire şi ne-a arătat un paraclis care a fost construit prin strădania Sfântului Constantin Brâncoveanu. Apoi ne-a mai arătat nişte lucruri interesante, o machetă a mănăstirii şi una a Sf. Munte şi nişte icoane deosebite în alt paraclis. Ne-a spus ca el a fost ucenicul Parintelui Dionisie de la Colciu ( adormit intru Domnul acum 6 ani). Cred că aţi auzit de dumnealui, e renumit. Am inteles ca a fost un duhovnic căutat nu numai de români, ci şi de greci şi de multe personalităţi din afara Sf. Munte.

Spunea ca făcea privegheri la praznice cu părintele de la 22:30 până la 6-7 dimineaţa. Apoi, dupa moartea părintelui, din nefericire, a avut unele neînţelegeri cu un alt frate şi a decis să plece la Sf. Pavel. Ne-a spus, de asemenea, că părinţii români sunt pe locul 2 ca număr după cei greci în Sf. Munte. Sunt mulţi români pe la toate mănăstirile.

Ne-am invrednicit, cât am stat acolo să facem şi o excursie de 4-5 ore (2 dus – 2 întors) la Schitul Sfântul Ana şi acolo, cu ajutorul ei, să-i sărutăm moaştele. Biserica era închisă, însă era un părinte care ne-a primit. Am văzut în biserică, lângă icoana Sfintei Ana, multe poze cu bebeluşi. Oamenii care s-au rugat pentru darul de prunci s-au întors acolo să-i mulţumească  Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. M-a impresionat foarte mult.

Ar mai fi multe de spus şi de povestit, însă aştept întrebările voastre.

Domnul să vă păzească şi să înmulţească harul Său în inimile voastre!

 I.S.

(L-am rugat pe  fratele nostru, I.S., să-mi permită să-i public scrisoarea  în care-şi mărturisea impresiile din călătoria sa în Athos. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa şi promptitudinea cu care a răspuns cererii mele. M-au impresionat uimirea cu care descoperă lucrurile şi fraza lui simplă, lipsită de orice înflorituri în care accentul e pus pe faptă, mai puţin decât pe trăirea subiectivă. O invitaţie la pelerinaj, meditaţie şi rugăciune.)

Fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38)

În Sfânta Sfintelor, Preacurata Fecioară a ajuns la îndumnezeire cu ajutorul harului şi a devenit sălaş al Dumnezeului Celui viu. Plină de har, îndumnezeită, ea s-a făcut vrednică de a fi Maică a lui Hristos. În omilia de la Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama expune câteva semne distinctive care pot fi preamărite în persoana celei mai curate Maici. După căderea lui Adam şi moştenirea consecinţelor căderii, care se identifică după tradiţia ortodoxă cu îmbolnăvirea firii omeneşti, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, S-a pogorât din ceruri “şi îmbrăcând firea noastră omenească dintr-o Sfântă Fecioară, a reînnoit-o şi a readus-o, sau mai bine spus, a înălţat-o la covârşitoarea înălţime dumnezeiască şi cerească”.

Numele Fecioarei era Mariam. Cuvântul Mariam înseamnă Doamnă. De aceea, Preacurata Fecioară a fost cu adevărat Doamnă şi Stăpână a noastră, a tuturor. Sfântul Grigorie Palama analizează toate sensurile acestei trăsături specifice Preacuratei Fecioare. Ea este numită Doamnă, aflându-se Fecioară, pentru absoluta certitudine a fecioriei sale, pentru viaţa sa transfigurată şi înţeleaptă, viaţă cu totul sfântă şi curată. Ea era fecioară pentru că avea fecioria atât în suflet, cât şi în trup. Ca atare, Preacurata Fecioară e numită Doamnă ca “cea care stăpâneşte peste toate lucrurile, atât prin conceperea prin fire în stare de feciorie, cât şi prin dumnezeiasca naştere a Stăpânului a toată făptura văzută şi nevăzută”. Prin urmare, ea este numită Doamnă pentru că ea “este izvorul şi rădăcina eliberării neamului omenesc din sclavia păcatului”.

Arhanghelul Gavriil o numeşte “ceea ce eşti plină de har” şi, în acelaşi timp, îi binevesteşte: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri” (Luca 1,35). El o numeşte plină de har, întrucât ea era cu adevărat sfântă. Dar ea va primi şi pe Duhul Sfânt “puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Puterea Celui Preaînalt o va umbri pentru a o întări şi pentru a pregăti umanitatea în vederea sfinţirii, “de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. La sfârşitul omiliei cu privire la Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Grigorie o preamăreşte într-o manieră cu adevărat dumnezeiască. Printre altele, el spune că această Maică Fecioară “se află la limita dintre firea creată şi cea necreată”. Toţi cei ce-L cunosc pe Dumnezeu ştiu că ea este lăcaş al Celui necuprins şi că “ea va fi preamărită de toţi cei ce-L preamăresc pe Dumnezeu”. Preacurata Fecioară este ajutor al celor de dinaintea ei, acoperământ şi ajutor al celor de după ea şi purtătoare a veşnicelor binecuvântări. Ea este ipostasul prorocilor, izvorul nesecat al Apostolilor, temelia mucenicilor, profesiunea de credinţă a dascălilor.

Ea este slava celor de pe pământ, bucuria cerurilor, podoaba întregii creaţii. Ea este începătoarea şi izvorul şi rădăcina nădejdii care ne aşteaptă în ceruri.

din vol. Sfântul Grigorie Palama Aghioritul (cap.9 – Apărătoarea Sfântului Munte. Bunavestire ) , de Hierotheos, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS