ȘAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte și despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Asfinţit

Cea mai dulce senzaţie: privind asfinţitul de pe marginea unei prăpăstii de tuf vulcanic de forma unui evantai franţuzesc. [Tributară clişeelor, imaginaţia nu ar fi putut altfel surprinde asta decît prin experienţă nemijlocită!]. Dedesubt, întuneric alb, căptuşit pe margini cu arini, fagi tineri şi rugi. Din cînd în cînd zgomotul pietrelor rostogolindu-se în hăul de cretă.

Perpendiculară  perfectă, privirea soarbe lumina roşiatică a orizontului, topită în lături în nuanţe de galben şi purpuriu. Doar vîntul suflă uşor, aruncînd pietricelele colţuroase şi mişcînd frunza fagului bătrîn din spate. E tîrziu şi devreme în mine, simt, şi ochiul mare al soarelui se-nchide uşor, în prelung răsfăţ. Dealurile, cu linia lor ca o panglică ondulată, strîng lumina ce se-mprăştie acum în raze, asemenea unui imens ciucure învolt.

Prăpastia, cu formele ei unduitoare, stă inertă ca un animal adormit, trimiţînd insesizabil efluvii sălbatice. Forţa chemării îmi strecoară subtil în vene o ameţeală uşoară, ca după un vin vechi. Încerc s-o ignor şi privesc doar înainte panorama unei naturi chinuite de vremi şi de oameni, satele adunate în cuiburi de văi, cu casele lor albe şi mici, sărăcăcioasele acoperişuri de tablă ruginită cîrpite ici-colo, zidurile albastre şi verzi. Cel mai departe, munţii, cu coroanele lor de zăpadă, tronează mîndru zarea. Siluetele vagi se pierd în aburul cald al pământului şi se contopesc cu văzduhul.

În lumina stranie a apusului, frunzele fagului sub care stau îmi par scăldate în verde cald şi arămiu. Razele le mîngîie făţiş şi sclipirea lor îmi aduce aminte de mîngîierea mamei. O pace plină, ca un văl de mireasă, se aşază încet peste lume, peste case şi văi, peste orizontul indefinit.

Sentimentul proniei şi al binecuvîntării dumnezeieşti ca un căuş de palme calde peste lume. Natură transfigurată care se depăşeşte pe sine în frumuseţea circumscrisă ADN-ului ei vegetal. Logos. Prezenţă vie a Duhului în lume şi, totuşi, abstract pătrunsă de gînd.

Cea mai lungă cale, calea de la minte la inimă. Lucrurile, toate, deşi clare, devin mirare prelungă, întrebare nepusă, surîs indefinit. Care e pentru mine rostul istoriei dacă nu sensul perceput al acestei clipe unice? Şi, prin analogie, a înşiruirii de clipe, fiecare cu povestea ei, ca într-un puzzle enorm, de la facerea lumii, prin epoci, pînă acum şi pînă la sfârşitul timpului meu? Existenţa mea, existenţele miilor, miliarde de existenţe unice, irepetabile valorifică sens dintr-o infinitate de sensuri posibile.  

Clipă de graţie, prinsă în oceanul de înţeles ce acoperă destinul umanităţii întregi. Asfinţit de poveste, blînd şi dulce, umbră de frumuseţe a neasfinţitei zile…

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu - In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Les perce-neige d’antan…

Praznicele împărăteşti sunt zile cu soare şi tihnă, aşa că n-am pierdut prilejul să hălăduiesc prin împre- jurimi ca-n vremurile bune.

Dincolo de subiectivitatea percepţiei, legate de imaginea vârstei de aur a copilăriei, de timpul adăugat în acumulări treptate şi pierderi ireversibile, de miile de senzaţii olfactive şi vizuale care-mi răscolesc memoria, imaginea ghiocelului  de acasă, de sub munte, rămâne unică. Eu nu ştiam că există şi alt fel de ghiocei, că de fapt aceia sunt ghioceii obişnuiţi. Am crescut cu imaginea propriului ghiocel şi târziu am aflat  că acela nu e ceea ce credeam eu.

Povesteam celor de azi de floarea asta, dar se pare că nimeni nu o ştie… Nu le este familiară, nici măcar nu au văzut-o vreodată… E numită popular şi măseaua ciutei, dar, pe la noi, nimeni nu-i zice aşa. De fapt, primelor flori de primăvară li se spune, în zona Vâlcii, “cocorei”. Scot devreme căpşorul albiu de sub zăpadă, dând semn că se întorc cucoarele din ţările reci de-acum. Păsările şi florile, într-o tainică legătură, înscriindu-se aceluiaşi ritm al naturii… Ce ne spun oare ele?

Ghiocelul desubmunte e o specie stranie de floare, cu petalele împestriţate, verzi-maronii-roşcate, cu stamine mov şi o corolă de petale subţirele şi lungi, gulerate cu galben-stacojiu, care, deşi răsar ca la orice ghiocel, atârnand, părând a fi atrase  cu o puternică şi nevăzută forţă de pământul acoperit de frunzele veştede ori de zăpada îngheţată, plină de ace, totuşi, înfloresc contrar gravitaţiei. Se deschid uşor, ca o îmbrăţişare, sfidând arcuirea subţiratică a  tulpinii şi se îndreaptă către cer, ca într-un extaz al luminii regăsite după atât amar de vreme sub pământ. Acest chip al lor mă face să zâmbesc:  se luptă cu pământul greu, tare, rece, răsar subţiri ca nişte nervuri vii, fragile, smulse din carnea pământului, pline de sânge străveziu. Tulpina lor arată smerenie,  căci, prin  alcătuirea ei, dă căpşorului de floare o aplecare în jos, ca o frunte sfioasă de fată mare, acoperită de-un văl de păr bălai. Apoi, brusc, cuprinse parcă de-un elan  jubilatoriu, sub lumina blândă de martie, uită cu totul de gravitaţie şi înfloresc în sus, părând aruncate de la mare înălţime. E încântătoare această bucurie nestăpânită a lor pe care o răspândesc neîncetat prin corola răsucită înspre cer.  Petalele lor albişoare se aseamănă astfel unor aripi de pasăre cu pieptul umflat, gata să-şi ia zborul…

Sunt  sublimi cocoreii aceştia în toată această strădanie a lor… Ca o avalanşă de sunete polifonice, ei umplu coastele însorite ale dealurilor, devenind mici imnuri vegetale, doxologii ale luminii vii.

M-am bucurat să-i revăd după ani îndelungaţi, dar cu bucuria  omului mare, serios şi blazat. Când eram copil,  îi striveam şi-i gustam, îi culegeam şi-mi făceam coroniţă din ei. Nu ştiam tâlcul lor, dar bucuria lor se prelungea în bucuria mea. Acum i-am cules cumpătat şi i-am dăruit mamei şi bunicii mele, să se bucure şi ele…

Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Gavrilescu şi iluzia absolutului panteist (1)

Eliade e seducător pentru un adolescent îndrăgostit, cu veleităţi de explorator livresc, în egală măsură ca pentru un intelectual blazat. Scoate din adâncuri pulsiuni nebănuite, te pierde în ceţuri de luncă, ca să te azvârle apoi într-un deşert orbitor prin strălucirea bobilor de siliciu în soarele Arabiei.

Câteva aspecte din această mult discutată, dar neepuizată încă nuvelă a sa, “La ţigănci”, sunt de interes imediat, dacă încercăm să le convertim. Privite cu ochii unui creştin, dintr-o perspectivă golită de prejudecăţile interpretărilor anterioare, imaginile se conturează cu mult mai clar pe spatele covorului de vorbe şi senzaţii.

De la început, intrigă  căldura, o căldură toridă, de miez de vară, într-un Bucureşti cu birjari moţăind pe capră… Ah! Nu, nu am de gând să fac plictisitoare analize literare de şcoală, deşi am tendinţa. Textul e aşa de bătătorit că nu aş face decât să păşesc printre locuri comune. Până la urmă, contează ceea ce reuşesc să înţeleg, cu toată încâlceala fantasticului. Deşi, e clar că perspectiva interpretării se deschide nebănuit odată cu coborârea lui Gavrilescu din tramvai. Ca cititor naiv, tind să cred că dogoarea verii l-a lovit în creştet ca o sabie, aşa cum se creionează prin contrapunct în scena anterioară, iar el  a leşinat pur şi simplu de la insolaţie. Ca urmare, tot ceea ce se construieşte, mai degrabă incoerent, nu e altceva decât o halucinaţie, un delir. Hierofaniile sugerate prin imagini şi simboluri încifrate sunt atunci rodul unei imaginaţii debordante de artist, defulări mascate ale dorinţelor celor mai tainice. Deci, iluzii. Iluzia lui Gavrilescu, profund subiectivă, este prinsă însă în jocul imaginarului colectiv şi se trădează prin miteme generatoare de sensuri metafizice. Modernism extravagant.

Într-o astfel de interpretare, bântuirea prin labirintul întunecat din bordeiul ţigăncilor  nu este altceva decât proiecţia propriei condiţii de artist ratat şi, extrapolând, o tuşă groasă a condiţiei omului contemporan. Personajul se goleşte de  orice complexitate psihologică şi devine prototip. Influenţe existenţialiste: asaltul obiectelor care sufocă umanul, şi absurdul alăturării lor, ca semne ale alienării, şi, de asemenea, agresivitatea ciocnirii de materialitatea lor stranie. Mai simplu, umanul se pierde ca persoană şi se redefineşte prin relaţie cu obiectele, deci cu o lume materială, golită de transcendent. De aici, sufocarea personajului, bezna totală, frica şi fuga lui permanentă. Şi totuşi, experienţa confruntării cu sine este cathartică. Sacrul acţionează exterior, ca prezenţele violente resimţite de Gavrilescu, şi salvator, ca lumina ferestruicii îndepărtate, spre care se îndreaptă cu disperare. Experienţa labirintului se dovedeşte a fi o transgresare a materialului către spiritual, o confruntare cu monştrii inconştientului şi o prefigurare a izbânzii prin moarte (draperia-giulgiu).

(Va urma)

Pe o treaptă de ciment

Stau pe-o treaptă de ciment şi desenez marea cu creta.  Iona pescuind în acvariu.

Mă doare timpul uneori. Frecarea lui mă toceşte până la sânge. Îl simt pentru că se învârte în gol ca roata fântânii, scăpată. Căzând în beznă, căldarea lui de tablă scârţâie şi uruie şi  bubuie, lovind pereţii de piatră, vuieşte nebună, stropind cu amintiri pereţii alunecoşi pe care cresc din loc în loc muşchii uitării.

Mă doare alunecarea aceasta în neştire şi viteza cu care trecem unii pe lângă alţii, fără să  ne privim, fără să ne vorbim, fără să ne atingem. Suntem cu toţii regi pe-o planetă mică, plină de baobabi. Celălalt, mereu altul, nu este altceva decât umila noastră oglindă, un ciob de geam afumat în care ne mijim ochii, căutându-ne, fiecare închis în monada lui translucidă, ca o imensă sferă de cristal. Goală.

Poete, ai dreptate, nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte: “Arbor invers am rămas, rupt din sferă/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica/ din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.” Asta e dureros: că  (ne) ştim, ne vedem unii pe alţii… Ceilalţi nu sunt insă decât prelungiri ale eului nostru stihial. Ne iubim închisoarea şi, zâmbind tâmp, reconstruim lumea din plastic şi cretă.

Ascult cercurile umflate şi răsunătoare, desenate strâmb pe ciment. Cochiliile arcuite spart  îmi şoptesc versuri, imaginare perle neşlefuite: “Călătorule, sunt urmele tale/ drumul şi nimic mai mult;/ călătorule, nu există drum,/ drumul se face mergând./ Mergând doar croieşti cărare,/ iar de te uiţi înapoi,/ vezi poteca ce nicicând/ n-ai s-o mai străbaţi, mergând./ Călătorule, nu există drum,/ ci doar urme peste mare.”

Machado, parfumând iarna zilelor de demult, acorduri grave de contrabas întrerupte de pian… Nichita, cântec adamic cântat în somn, fascicul tăind vertical cuvintele şi marea… Machado, pocal de argint păstrând aroma dulce-umedă a vinului de Xerez. Nichita, Ghilgameş găsind floarea nemuririi…

Nichita şi Machado, tot am pescuit ceva azi…

Timpul moare atunci, încetează să mai fie scară, devine câmpie, stepă, tundră, deşert glaciar. Mă înfior şi scriu rotunjit şi mare pe nisip: NU UITA! ÎNTÂLNIREA DUREAZĂ TREI CLIPE. AI TIMP DOAR SĂ PRIVEŞTI, SĂ ÎMBRĂŢIŞEZI ŞI SĂ SPUI IUBIREA.

După aceea nicio atingere nu va mai fi posibilă. Niciodată, în timp, nu se va repeta acest moment de graţie al întâlnirii dintre doi oameni, niciodată zâmbetul nu va mai fi la fel, inflexiunea vocii la fel de blândă, privirea aşa de înduioşătoare. Ceea ce înfăptuiesc rămâne îngheţat în eternitate, fiecare rânjet, fiecare privire plină de dispreţ şi aroganţă, fiecare notă stridentă, fiecare gând nerostit, fiecare vorbă  stupită ca o coajă de sămânţă. Nebunia mă va cuprinde cu totul atunci când îmi voi da seama că sunt înconjurată doar de lucruri pe care, niciodată, sub nicio formă, nu le mai pot schimba.

Ah, am nevoie de o bancă în mijlocul mării. Vreau să ies din pântecele ăsta puturos de balenă şi nu am unghii. Cuţit nici atât. Nu am inimă, nici piept, nici trup, ca să le sfâşii. Iar dacă vreau să-mi verific existenţa, mă lovesc de peretele acela de sticlă care mă înconjoară ca un paravan.  Nu prea sunt  în apele mele… Nu sunt acasă, o să agăţ pe uşă  un bilet, să ştie toţi. Eurile mele uitate.

Mă tot gândesc la banca aia… Dar nu singură. Eu cu tine. De fapt tu cu mine. Pentru prima dată îmi dau seama că nu ştiu să pronunţ corect “eu sunt”. În limba asta vie pe care încerc să o învăţ acum, paradigma verbală e cu totul diferită, iar verbul se conjugă corect: “tu sunt”, “eu eşti”, “noi eşti”, “voi suntem”.  A, da, asta era, am văzut paşii pe nisip şi ştiu că nu sunt ai mei.

Atât mai vreau: să stai cu mine pe banca aia, sub aripile pescăruşilor laşi.

Machado, ai dreptate, păşim pe mare…