Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

Aburi

Mă amăgesc, pierzându-mă în iureşul zilnic, fără cântecul treptelor. Ca în dimineaţa asta cu ceaţă de smârcuri, sensul vieţii îşi pierde limpezimea, rămânând ca o icoană pe peretele rece şi departe al peşterii.

Simt nevoia să tac şi să vorbesc simultan. Evident, împrăştiere, orgoliu. Adunarea în mine e dureroasă, căci  presupune reprimarea avânturilor de moment. Mă dezgustă falsitatea, tot ce grosolan, laş, ocolitor, amestecat, vulgaritatea, lenea, mândria mascată în smerenie, raţiunea ruptă de mistică şi invers, inerţia des-frânării repetate care a devenit între timp obişnuinţă, inconstanţa afirmaţiilor şi sentimentelor noastre, izolarea autoimpusă ca formă de orgoliu, meschinăriile cotidiene, tachinarea maliţioasă, suspiciunea, calculul zgârcit, toate tertipurile ieftine ale demonilor de a ne complica existenţa  ţesute strâns, ca năvoadele de apă dulce şi, mai ales, cedările noastre.

Creşte senzaţia de mers prin apă şi, mai ales vina unei profunde inautenticităţi a ceea ce cred că sunt. Dincolo de metafizică răscroită din arabescuri de cuvinte, nimic, excrescenţe maligne. Pentru a trăi, aşa cum descriam în graficul cu verbele existenţei, făcut pe la 16 ani, e nevoie de conştiinţa profundă al lui doi, de simbioza conştientizată la cel mai intim nivel sufletesc. Mi-aduc aminte de ce-mi spunea Ţuţea: “Dispreţuieşte-te zilnic, pentru ca-n golul făcut de tine, să intre Dumnezeu”. Citat inexact, bineînţeles. Da, trebuie să învăţ să mă dispreţuiesc potrivit. Nu să-mi urăsc fiinţa, care e prin Duh, ci de-formările personale.

Cred că ar fi şi mai bine învăţăm altceva: să ne iubim. Asta e boala secolului nostru: nu mai ştim să ne iubim, nu pentru ceea ce suntem, căci nu suntem nimic, ci pentru că Dumnezeu ne iubeşte într-atât, încât se răstigneşte permanent. Să ne iubim pentru ceea ce putem deveni prin El şi pentru ceea ce putem face pentru fraţii noştri prin El. Să ne privim din punctul Lui de vedere, asumat la nivel subiectiv, personal, în sânul fiecăruia şi-n Biserică.

Pe o treaptă de ciment

Stau pe-o treaptă de ciment şi desenez marea cu creta.  Iona pescuind în acvariu.

Mă doare timpul uneori. Frecarea lui mă toceşte până la sânge. Îl simt pentru că se învârte în gol ca roata fântânii, scăpată. Căzând în beznă, căldarea lui de tablă scârţâie şi uruie şi  bubuie, lovind pereţii de piatră, vuieşte nebună, stropind cu amintiri pereţii alunecoşi pe care cresc din loc în loc muşchii uitării.

Mă doare alunecarea aceasta în neştire şi viteza cu care trecem unii pe lângă alţii, fără să  ne privim, fără să ne vorbim, fără să ne atingem. Suntem cu toţii regi pe-o planetă mică, plină de baobabi. Celălalt, mereu altul, nu este altceva decât umila noastră oglindă, un ciob de geam afumat în care ne mijim ochii, căutându-ne, fiecare închis în monada lui translucidă, ca o imensă sferă de cristal. Goală.

Poete, ai dreptate, nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte: “Arbor invers am rămas, rupt din sferă/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica/ din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.” Asta e dureros: că  (ne) ştim, ne vedem unii pe alţii… Ceilalţi nu sunt insă decât prelungiri ale eului nostru stihial. Ne iubim închisoarea şi, zâmbind tâmp, reconstruim lumea din plastic şi cretă.

Ascult cercurile umflate şi răsunătoare, desenate strâmb pe ciment. Cochiliile arcuite spart  îmi şoptesc versuri, imaginare perle neşlefuite: “Călătorule, sunt urmele tale/ drumul şi nimic mai mult;/ călătorule, nu există drum,/ drumul se face mergând./ Mergând doar croieşti cărare,/ iar de te uiţi înapoi,/ vezi poteca ce nicicând/ n-ai s-o mai străbaţi, mergând./ Călătorule, nu există drum,/ ci doar urme peste mare.”

Machado, parfumând iarna zilelor de demult, acorduri grave de contrabas întrerupte de pian… Nichita, cântec adamic cântat în somn, fascicul tăind vertical cuvintele şi marea… Machado, pocal de argint păstrând aroma dulce-umedă a vinului de Xerez. Nichita, Ghilgameş găsind floarea nemuririi…

Nichita şi Machado, tot am pescuit ceva azi…

Timpul moare atunci, încetează să mai fie scară, devine câmpie, stepă, tundră, deşert glaciar. Mă înfior şi scriu rotunjit şi mare pe nisip: NU UITA! ÎNTÂLNIREA DUREAZĂ TREI CLIPE. AI TIMP DOAR SĂ PRIVEŞTI, SĂ ÎMBRĂŢIŞEZI ŞI SĂ SPUI IUBIREA.

După aceea nicio atingere nu va mai fi posibilă. Niciodată, în timp, nu se va repeta acest moment de graţie al întâlnirii dintre doi oameni, niciodată zâmbetul nu va mai fi la fel, inflexiunea vocii la fel de blândă, privirea aşa de înduioşătoare. Ceea ce înfăptuiesc rămâne îngheţat în eternitate, fiecare rânjet, fiecare privire plină de dispreţ şi aroganţă, fiecare notă stridentă, fiecare gând nerostit, fiecare vorbă  stupită ca o coajă de sămânţă. Nebunia mă va cuprinde cu totul atunci când îmi voi da seama că sunt înconjurată doar de lucruri pe care, niciodată, sub nicio formă, nu le mai pot schimba.

Ah, am nevoie de o bancă în mijlocul mării. Vreau să ies din pântecele ăsta puturos de balenă şi nu am unghii. Cuţit nici atât. Nu am inimă, nici piept, nici trup, ca să le sfâşii. Iar dacă vreau să-mi verific existenţa, mă lovesc de peretele acela de sticlă care mă înconjoară ca un paravan.  Nu prea sunt  în apele mele… Nu sunt acasă, o să agăţ pe uşă  un bilet, să ştie toţi. Eurile mele uitate.

Mă tot gândesc la banca aia… Dar nu singură. Eu cu tine. De fapt tu cu mine. Pentru prima dată îmi dau seama că nu ştiu să pronunţ corect “eu sunt”. În limba asta vie pe care încerc să o învăţ acum, paradigma verbală e cu totul diferită, iar verbul se conjugă corect: “tu sunt”, “eu eşti”, “noi eşti”, “voi suntem”.  A, da, asta era, am văzut paşii pe nisip şi ştiu că nu sunt ai mei.

Atât mai vreau: să stai cu mine pe banca aia, sub aripile pescăruşilor laşi.

Machado, ai dreptate, păşim pe mare…

Verde, verde…

Miroase a iarbă tăiată cu drujba aia zdrăngănitoare; miros de sevă şi verde crud, cu gust de strepezeală. Refuz să văd masacrul din jurul meu, aşa ca mă afund in adâncul neţărmurit şi străveziu, presărat cu nori mari, ca nişte scame uriaşe editate cu orton.

Îmi preumblă prin cap nişte versuri incredibile, nichitiene:  „Ziua aluneca spre cenuşiu, spre negru,/ smulgând frunzele si trăgând de pe cer/ tavanul alburiu al norilor goi,/ şi-un relief de munţi, întors spre noi,/ izbucneşte deasupra, urcând,/ coborând.

Paralele… întâlnite nu la infinit, ci aici şi acum. Timp si veşnicie, scări suitoare şi coborâtoare. Concretul ceresc şi evanescenţa teluricului…

 ***

Azi te-am visat iar, aproapele şi departele meu. Te-am visat cu ochii deschişi. Ai coborât de mult din turnul tău de fildeş şi acum te preumbli pe ţărm de gând, făptură reîntregită. Îţi mângâi gleznele şi râd în valuri. Nu m-am mai gândit de mult la tine, aşa, cu zăbavă. Dar ne-a plouat tare cu cuvinte şi Mnemosyne mi-a suflat cald, cât să mă usuce de-a binelea.

Acum îmi savurez în linişte cafeaua (e seară, bineînţeles) şi las să se aşeze în sedimente imagini frânte din realitate şi vis. Te invit la masa mea joasă, din lemn de fag: poţi să stai turc pe pernă, să bei cafea la nisip ori ceai rece de bergamotă şi să te îndulceşti cu ciocolată şi pandişpan cu migdale. Ori poţi să stai cu capul în poala mea şi să strecori nisipul printre degetele tale moi. Imi place la nebunie să aud vuind marea şi să privesc cerul cum ţi se răsfrânge în ochi. Decorul e şanjabil, oricum.

 Era o vreme când voiam să fiu regizor. Eram convinsă că e modul deplin de a împărtăşi bucurie. Poate că aş fi devenit dacă nu s-ar fi s-a mărit taxa de aproape 5 ori chiar în anul acela, aşa că de la UNATC s-a făcut să aterizez la Teologie. De fapt, am descoperit o „şcoală de regie” cu mult mai tare: viaţa. Mai e cazul să-ţi spun că regia azi nu înseamnă prearanjamente, că nu coincide deloc cu ideea de fatalitate a „rolului” şi că regizorul este un artist total, cu o libertate de interpretare şi de reprezentare/ trăire a realului ilimitată? Şi că actorul are o libertate relativă şi deplină în acelaşi timp, în sensul că poate să-l proiecteze pe celălalt în sine, să-i trăiască drama şi bucuria ca pe ale sale, să experimenteze 10 vieţi într-una singură?

 Tot m-am ales cu ceva: am dezvoltat un simţ exacerbat al observării detaliilor, care mă face uneori să par capsomană ori firoscoasă. Cu empatia aş mai avea de lucrat, încă nu pot spune că mă dor picioarele când văd un olog, deşi aş vrea sincer să simt că nu mai pot merge.

Cele mai emoţionante, răvăşitoare şi pline de sens spectacole le-am văzut montate în stradă. Şi în spitalul de nebuni, la casele de plasament şi în azile. Dar şi în parc ori în sala de curs, magistre. Stanislavski ori Artaud mi s-au părut atunci depăşiţi şi total inautentici. Realismul „operat”, re-prezentat îşi pierde sensul, căci, nu uita, fiecare secvenţă a realului obiectiv nu-i altceva decât o piesă dintr-un imens puzzle. Teatrul care este viaţa însăşi are şi doza lui de absurd, şi funcţia lui sacră şi revelatorie, este reprezentare şi, mai ales, intenţia concretizată a unei duble comunicări: între noi şi între fiecare şi cel mai mare „Regizor”. Ei, evident că nu neg rolul artei: spectacolele însă au rolul unei interpretări subiective şi atât. Nu le poţi cere absolutul, ci chei care deschid portiţe mici spre grădini pline de flori ori uşi de pivniţe umede. Uneori mă înfurie interferenţa asta, alteori o găsesc benefică (Ai văzut cu siguranţă „Crima” lui Kordonski la Bulandra… Bouche bée!)

Uite, de pildă, povestea reală a celor doi cerşetori cu minte împuţinată: cum se trăieşte iubirea când nu te ajută raţiunea? E plină de absurd? Aş zice că deloc. Realitatea noastră cotidiană, a persoanelor „normale”, e cu mult mai invadată de absurd, căci ne trezim mult prea adesea că-L căutăm pe Cel Viu între cei morţi. Nu te mai mira de nimic în afară de bunătatea lui Dumnezeu.

 Ce poate fi mai  divin şi mai adânc uman totodată decât urmarea chemării tainice simţite în inima inimii, dincolo de ceea ce-ţi spune mintea fixată în matriţe de plumb?

 Am aflat de ceva timp că întâlnirile cu ceilalţi şi dintre ceilalţi sunt şi pentru mine, darul meu. Înţeleg asta şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu. M-a durut că cei doi nefericiţi nici măcar nu puteau să-şi dea seama de drama lor. Mamei îi curgeau sânii plini de lapte şi se simţea tristă şi singură. Se închisese într-o tăcere încăpăţânată şi buza de jos i se lăsase aidoma copiilor răsfăţaţi care vor să pară supăraţi. În camera, mai degrabă cămara în care o izolaseră pentru că era nespălată şi se temeau că are vreo boală incurabilă, era un aer greu, sufocant. Dar era cald şi bine şi era în siguranţă. M-a întrebat dacă era frumoasă fetiţa ei (era cel mai frumos copil nou-născut pe care l-am văzut!). Nu-i dăduseră voie să o vadă şi ea nici nu încercase, căci nu ştia să ajungă în salonul de nou-născuţi aflat la 3 minute pe un coridor sucit.

 Bărbatul ei ne condusese până la ea şi-i urmasem ca nişte căţeluşi paşii scârţâietori prin zăpada de 3 coţi.  Acum îşi pierduse de tot minţile: voia să-şi vadă nevasta neapărat şi a început să urle, spunându-i ceva neinteligibil jandarmului de la intrare.

 Nu pot uita cum stăteau amândoi îmbrăţişaţi. El îi mângâia palma murdară şi o privea în ochi îndelung. Statul le luase copilul de-abia născut, dar ei nu putea înţelege ce se petrecea. Film de Palm d’Or, pierdut de-acum în arhive. Am strâns cu grijă în batistă suferinţa lor şi am legat-o cu trei noduri. Nu o voi uita niciodată.

 Mi-aduc aminte şi de căminul de bătrâni uituci, de privirea lor dulce şi copilăroasă. Cu braţele pline de branule şi de ace, cu firele de dren ieşind de sub pătură şi pierzându-se în punguţe cu lichid, încercau să stea într-o rână şi să ne vorbească. O femeie mi-a luat mâna şi a ţinut-o îndelung, zâmbind îngereşte. De fapt, toţi erau nişte copii bătrâni: unii îşi luaseră ciocolatele şi le ascunseseră sub pernă, alţii făceau schimb cu ele pe portocale. Ne confundau cu copiii lor şi uitaseră că noi le dădusem darurile, voiau să le primim înapoi ca din partea lor. Alţii erau aşa de bolnavi, că nu se puteau mişca deloc şi doar privirea albicioasă se lumina în treacăt auzind glasuri noi.

 Aş vrea să-ţi povestesc necontenit toate tristeţile şi bucuriile, să răscolesc nisipul mării şi să-ţi arăt comorile care zac acolo uitate. Dar eşti atât de departe … şi ţi-e atât de frică… Nu mă ştii, işu. N-ai habar că-ţi port icoana în portofel cu sfinţii şi-n gând de neîncetată bucurie. Nici nu vreau să ştii, nu vreau să te apropii. Voi continua să-ţi scriu cuvinte pe nisip, pe nori, pe cioburi şi pe aripi de vânt. Ştiu că nu se vor pierde şi odată le vei găsi. Nu trebuie să ne grăbim. Va fi un timp când timpul nu va mai fi şi când nu vom mai avea nevoie de cuvinte ca să trăim deplin iubirea.  

Va urma

Ciob de-oglindă vorbitoare

1. Daca ai o poreclă…

Din câte ştiu eu, acum nu.

Poreclele nu s-au cam prins de mine… Poate din cauza că sunt într-o veşnică schimbare.

Totuşi, prima mea poreclă din copilărie a fost Japoneza; apoi Libelula. E chiar comic - Libelula japoneză! Parc-ar fi un specimen de avion din WW2.

Mai târziu, postul meu implica, aproape obligatoriu, o poreclă, dar nu cred că o voi şti vreodată pe cea consacrată, dac-o fi fost: mi-a trecut însă pe la ureche doar una, care m-a mirat şi m-a amuzat: Lizuca. Şi mai e una pe care o intuiesc: Doi.

2. Unde locuieşti?

E de-a dreptul ilar să întrebi: “unde locuieşti?” Sau “când locuieşti?”, “cum locuieşti?”… 

Aş fi curioasă mai ales pe cine locuiesc. Sau chiar cine mă locuieşte.

3. Inălţime?

Păi, nu ştiu cum să o măsor că la noi s-a inversat nadirul cu zenitul. Vulturii zboară doar prin muşuroaie de cârtiţe…

4. Dacă ai o zi onomastică, …

Cred că ziua Botezului meu e prima şi oficiala, dar şi a Tuturor Sfinţilor şi de Sfânta Elisabeta.

Aş mai zice totuşi că onomastica e şi ziua când ajungi să te regăseşti în numele tău.

Numele mele, pentru că am două, înseamnă “Legământul lui Dumnezeu” şi “Lumină”. De aceea mă tot caut.

5. Ocupaţie:

Cărţi, cărţi, cărţi…

6. Fraţi, surori?

Toţi.

7.Limba maternă?

Păi… Mai întâi, am învăţat-o pe-aia paternă, dar, din cauza unui accident, când am căzut dintr-un turn şi ne-am lovit rău la cap, am uitat-o…

Aşa am început s-o vorbim pe-asta maternă. De obicei, se spune că e-n continuă mişcare şi croşetează ochiuri goale.

Aia paternă era plină de cuvinte nerostite şi tăcerea ei era plăcută şi dulce ca o muzică… Uneori, ne aducem-aminte câte ceva, de pildă “maaa-ma”…  

8. Limbi vorbite.

 Dacă latireaca se socoteşte decedată, atunci numărăm romgleza, o limbă naţională în curs;  mai ştiu şi franiola şi germaliana.

Dacă insişti cu paharul ăla de vin roşu sec, le ştiu pe toate. Odată.

9. Colecţii:

 Iluzii;

Cărţi;

Sticle de parfum pline şi goale;

Ambalaje de ciocolată;

Cartele de telefon folosite;

Pliculeţe internaţionale cu zahăr pentru cafea;

Etichete de articole de îmbrăcăminte;

Surprize cu fotbalişti;

Suveniruri, flecuşteţe, nimicuri de regăsit timpul pierdut, chipul uitat, mireasma zilei…

10. Număr la pantofi:

Şi eu ce să-ţi fac? Numără liniştit…

11. Şcoli absolvite:

Încă nu.  Discipulus perennis.

12. Materia preferată:

Mai întâi apa. Apoi aerul şi la urmă ţărâna.

 13. Ce hobby-uri ai?

Ce e alea?

14.” Bani de buzunar”.

Ce expresie retardă! Ce ţi-e şi cu limba asta, maternă, dom’le, cum ziceam mai adineauri…

De ce nu putem zice bani de portofel, bani de card, unităţi monetare de buzunar, acţiuni de ţinut în batistă cu trei noduri şi obligaţiuni tivite sub saltea?

Ptiu, drace!

15. Dorinţă

E o taină. Nu se zice, că nu se mai împlineşte. E tot aia de când eram eu mică. 

16. Vise

Sau visuri? Da, saci intregi cu aşa ceva… Cel mai puternic: guvernez o insulă. Ştiu că e un loc comun, dar nu are nimeni insulă ca a mea, sâc!

Hai, fie! Vă spun… am moştenit-o de la Euthanasius, care şi el o are de la taica Eminoviciu. Mai vreţi ceva?

17. Număr norocos?

Am câştigat odată aiurea la 6 din 49, 5, dar nu cred în noroace. Poate doar în soroace.

În ceea ce priveşte matematica, ea a fost pentru mine întotdeauna de-a dreptul uimitoare.

O admir moebian şi tot moebian mi se pare misterul ei.

18. Ai vrea să revezi…

M-am plicitisit deja…

19. Ai animale de casă?

De casă, nu. De curte, da. O cheamă Sisa. Coana Sisa.

20. Sentimentul cel mai preţuit?

Încrederea. Se vinde de la 30 de bani bucata în sus.

Doar iubirea e nepreţuită.

21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţă?

Ziua în care mi-am dat seama că fiecare zi e cea mai frumoasă.

Cine vrea chestionaru’ asta, să-l ia cu bucurie. Mie mi l-a pasat Rodica Turturica. Mi-ar plăcea să-i cunosc şi pe Miss Link Ping, Beţie de Viaţă, Ioana Irina şi Ana Usca .

“Dileme” mundane

Mă minunez şi eu cum s-au nimerit unii pe siteul meu şi nu numai de asta, ci chiar că le pot trece prin căpăţâni asemenea dileme esitenţiale. Am strâns aici ceea ce mi s-a părut mai hai decât toate şi, uitându-mă mai de departe, mi-a sunat a poezie dadaistă de vândut la tarabă. Puteţi lepşui ideea poate s-o trezi cineva să-şi dea seama că nu goagălul le rezolvă problemele şi că tot întrebând, au pierdut răspunsurile cele mai importante. Iaca! 

dialog intre copac si taietorul de copac

                                                             Rodicăi şi Unchiu_Lui Vania

cu cit se vinde un kg de mercur

 este girafa muta

 banii pot deveni o sursa de placere, de

 oricine injoseste inseamna ca e josnic

 poze artistice draci cu aripi de ingeri

 de ce are girafa gatul lung, poveste

 francisc maitreya in arad

opinii despre oamenii cu figuri

 jocuri cu un baiat si o fata care sunt

 santajul emotional in cuplu

 cum se scrie corect refuzati

 ce inseamna numele de familie lazar

 

I N T E R S T I Ţ I I (II)

       He, he, he…. Te-ai uitat în dicţionar să vezi exact ce pui de lele mai sunt şi interstiţiile astea! Forma lor vecină e însă vie, foşgăie de viaţă ca furnicile-n muşuroi… Mai bine-ţi fac eu o listă de interstiţii, să pleci cu ea la Obor. Garantez o aprovizionare de iarnă ( sau măcar de weekend) fără reproş. Iată, în ordinea asociaţiilor aleatorii:

v     Aşteptarea rezultatului unui examen sau libertatea de-a trage cu puşca

v     Şovăiala ideii de-a se face cuvânt sau interstiţiul potenţialităţii perfecte

v     Gândul rostit înainte de faptă- sublimarea realului în simbol

v     Poezia-interstiţiul dintre minte şi inimă

v     Izvorul, râul, fluviul-între pământ şi ocean

v     Vulturul şi ciocârlia-compromisul pământului cu cerul

v     Sămânţa-virtualitate concretă

v     Floarea-frumuseţe şi vremelnicie

v     Copacul-punte verticală între cârtiţe şi şoimi

v     O vază goală-între pereţi şi câmpie

v     Copilul/ adolescentul-între candoare şi blazare

v     Luni, marţi,miercuri, joi, vineri, sâmbătă-sau calea între Geneză şi Înviere

v     Omul de zăpadă- legătura dintre morcov şi baltă

v     Jocul sau existenţa adevărată a melcului în hibernare

v     Fluturele sau clipa de graţie dintre două zile

v     Pupăza-între cuc şi ceas

v     Cortina- vamă între lumi

v     Pasul-între nisip şi oază

v     Ţărmul-hotar între două oceane

v     Pământul-între moarte şi spic

v     Rugăciunea-interstiţiu plenar în imanent

v     Scara-între şarpe şi vultur

v     Inima-între trup şi Dumnezeu

v     Cronotopul-între foc şi Lumină

v     Mediana-între vârf şi bază

v     Pisica-între şoarece şi leu

v     O balenă-între Sodoma şi Ninive

v     Adam-între perfect simplu şi imperfect

v     Trupul-între pământ şi călăreţ

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

        Sintagmatic vorbind, ghiveciul acesta cu gust amestecat n-are, la prima sorbitură, decât un gust fad. Puţină sare (de pe axa „normalităţii” cotidiene) aşază piesele de puzzle în ordine. Da’ tre’ s-amesteci bine, că se prinde şi-apoi ia gust de ars.