“Mergi şi fă şi tu asemenea!” (Luca 10, 37)

Cati e mai bine acum, nu a mai avut “vâjâieli” ori ameţeli. Poate doar un pic obosită din cauza agitaţiei (fireşti, în cazul ăsta):  telefoane, sfaturi, vizite, mers la doctor. Important este că e plină de nădejde.

Ceea ce mi se pare cu adevărat minunat e iniţiativa voastră, a tuturor celor care şi-au arătat şi îşi arată solidaritatea şi afecţiunea faţă de Ecaterina şi familia ei. E impresionant: zeci, dacă nu sute de oameni, care au fost mişcaţi de caz, au încurajat-o şi au donat, din puţinul lor, mult. Nu e vorba doar de-o sumă modică sau substanţială de bani, ci de curaj, de încredere şi de iubire creştinească pe care le-aţi “donat” şi care au ajuns nu doar la inima Ecaterinei, ci a multor altora care sunt în nevoi şi necazuri.

În trei zile de donaţii, cât au fost efectiv, s-a strâns, cu tot cu  economiile lor, cam jumătate din suma necesară operaţiei, adică aproape 5000 de euro. Astăzi va merge la medicul de la Euroclinic să-şi programeze operaţia. Are nevoie în continuare de noi pentru a strânge şi restul sumei care va face posibilă intervenţia. Pentru ea, timpul curge cu mult mai repede decât de obicei, fiecare secundă contează… Totuşi, e cu mult mai liniştită şi mai încrezătoare.

Nu ştim rânduielile lui Dumnezeu, dar credem cu tărie în El ca fiind mai presus de orice bunătate gândită de om. Ştim că este drept şi că judecata lui este milă şi adevăr, aşa cum spune Psalmistul: “Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta; după judecata Ta mă viază!” (Ps. 119, 149). Boala şi suferinţa ca urmări ale păcatelor noastre sunt îngăduite pentru că Însuşi Domnul stă drept în faţa libertăţii noastre, dar şi pentru că, prin pronia Lui iubitoare, devin prilej de vindecare sufletească şi de comuniune umană.

În astfel de perioade de încercare, de teamă şi de suferinţă, ceea ce suntem noi cu adevărat, Biserica cea adevărată a lui Hristos, cea a inimilor de carne pe care El a scris porunca iubirii, şi care se întrezăreşte, plină de viaţă şi luminoasă, ca o cetate nemişcată de veacuri. Am privit chipurile oamenilor simpli cărora le-am mărturisit despre aproapele lor în suferinţă şi am văzut lacrimi şi îndârjirea de a face ceva. Am văzut-o pe văduva care şi-a pus cei doi bănuţi în cutie… Mi-a spus că aşa poate să-i mulţumească Domnului şi celor care au ajutat-o odinioară, când soţul ei era în aceeaşi situaţie ca Ecaterina şi de aceeaşi vârstă cu ea. Din păcate, pentru el nu s-a mai putut face atunci nimic… L-am văzut pe preotul duhovnic stând alături, trup şi suflet,  îndreptându-le privirea către Domnul, dându-le nădejde şi putere.

Ceea ce rostim la Liturghie în fiecare duminică şi în rugăciunea de fiecare zi, Crezul nostru, credinţa în Sfânta Treime şi în viaţa Bisericii, rodeşte în comuniunea permanentă în Sfântul Duh, prin voinţa noastră de bine  împlinită în faptă. Aşa suntem făcuţi, să ne bucurăm de bine şi să înflorim în iubire, aceasta e mişcarea firească a inimii noastre. Darul nostru, oricât de mic, care vine din Darul cel mare al jertfei euharistice, este temelia Bisericii liturghisitoare şi a comuniunii cu Sfinţii. Par vorbe mari, pentru că ochii noştri orbi şi fals smeriţi nu vor să vadă. Dar aceasta este Iubirea, tainic manifestată în cele mărunte ca şi în cele mari, spre care întindem mâinile şi gândul nostru.

……………………………………………………………………………………………………

Aici aveţi povestea Ecaterinei, scrisoarea ei şi conturile pentru cei care vor să doneze.

Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!

Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Pr. Galeriu – HRISTOS A ÎNVIAT!

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Duminica de astăzi a numit-o Biserica, după Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împărăteasă şi doamnă. Nu întâia. Când zicem întâia, în chip firesc urmează a doua, a treia, a patra… – o realitate din lumea creată, care îşi are o succesiune a ei obişnuită, cu cele obişnuite. Azi toţi sunteţi îmbrăcaţi în veşminte neobişnuite, veşminte luminate de Înviere. De aceea şi în Tatăl nostru – corect este “pâinea noastră cea spre fiinţă”, care stă la temelia fiinţei, nu “pâinea noastră cea de toate zilele”, adică obişnuită. Nu este pâine de toate zilele, nu-s veşminte de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veşminte de sărbătoare, haine de duminică. Tâlcuitorii de mai târziu, sărmanii, au scris aşa cum au scris, Dumnezeu să le ierte aceasta. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte hotărât: Ziua Învierii este Ziua Una, care actualizează Ziua cea Una a Creaţiei. Şi ziua Învierii, şi duminicile toate, sunt chipul Zilei Una a Creaţiei. Iar Învierea înnoieşte creaţia. Dacă simţim Învierea, ne simţim înnoind, dacă nu, e ceva obişnuit. Dar ce înseamnă a fi obişnuit? – A trăi în lumea creată, trecătoare şi muritoare, în timp şi spaţiu. Pe când a avea conştiinţa Zilei Una, care este una actuală, cu cea Una a Creaţiei, înseamnă să trăieşti acest act unic. Spuneam, bunăoară, că cercetătorii încearcă astăzi să reproducă (prin clonare) animale, vor încerca mâine să cloneze şi oameni. Aceasta înseamnă o reproducere din lumea creată. În întâlnirea cu harul, când simţi taina luminii, a harului, a puterii divine, atunci se săvârşeşte alt act – un eveniment, ceva divin. Simţi atunci prezenţa lui Dumnezeu. Luptaţi-vă toţi, şi cei care trăiţi de toate zilele, iar nu spre fiinţă, aspiraţi măcar, doriţi măcar… Dacă nu putem înţelege toţi această atingere, scânteiere a harului, măcar să-l dorim; şi va veni. Şi când simţi atingerea aceasta a luminii divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o simţi.

Această Zi Una a Paştilor, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor, sărbătoare a sărbătorilor, aşa cum a cântat Biserica, are evanghelia care s-a citit la acel moment, al întâlnirii cerului cu pământul:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenior. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5).

Primească dragostea dumneavoastră aceste două cuvinte din evanghelia din acea clipă divină a Învierii. Puţin să gustăm din ele, din taina lor. “La început era Cuvântul” – observaţi, nu spune “La început a fost Cuvântul”, ci “La început era Cuvântul”, iar înţelesul – aşa cum dumnezeieştii Părinţi ne-au tâlcuit, luminaţi de Dumnezeu – acesta este: “La început era…” – acest imperfect nedefinit, cu deschidere spre infinit. Era; nu spune a fost, adică s-a săvârşit un eveniment şi a încremenit acolo. Numai în noi încremenesc, şi aceasta este tragedia noastră, pentru că încremenirea este identică cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naşterea din veci a Lui Dumnezeu-Cuvântul) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – tâlc, iarăşi, adânc. Pretutindeni în Sfânta Scriptură unde vom găsi cuvântul Dumnezeu, e vorba de Tatăl. Să vă dăm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I, versetul 26: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră»?”. Altfel spus, cui a zis Tatăl, pentru că urmează: “Cui altuia a zis Dumnezeu-Tatăl, decât Celui care este El însuşi chipul veşnicului Dumnezeu”, Celui care este strălucirea Tatălui şi chipul fiinţei Sale, Celui Care a şi zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scriptură când vom găsi cuvântul Dumnezeu să ştim că se referă la Tatăl, cu excepţia a şase locuri, în care se referă nu numai la Tatăl. În acest text, al Evangheliei după Ioan, se referă şi la Fiul. Deci:“La început era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) şi Cuvântul era la Dumnezeu (la Tatăl) şi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referă la Fiul, deci şi Fiul este Dumnezeu). Iar în A Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13, cuvântul Dumnezeu se referă la Duhul Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”.

Deci aici “şi Dumnezeu era Cuvântul”, şi iarăşi adaugă “Acesta era întru început la Dumnezeu”. A fost o dispută în taina Bisericii. Evoc un eretic, Eunomiu, care moştenea filosofia veche. Arie şi, după el, Eunomiu, nu înţelegeau cum Dumnezeu, în unitatea Lui, să aibă şi un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi mărturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatăl, deci Tată e din veci şi, atunci, din veci are Fiu. Aşa e Fiul din veci. Şi Duhul Sfânt asemenea.

“Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” În toate e prezenţa lui Dumnezeu, a Logosului, a acţiunii dumnezeieşti. Facă Domnul să punem inimilor noastre piatră de temelie acest cuvânt: “Toate prin El s-au făcut”. În limba greacă este cuvântul logos (ëďăďň), care a dat în româneşte logică, raţiune. Tradus în limba noastră, cuvântul logos are trei termeni prin care se revelează: cuvânt, raţiune, sens. “La început era Cuvântul” – era Raţiunea, Logosul şi Sensul.

Îngăduiţi o mică paranteză, cu înţeles. În timpul perioadei trecute ne batjocoreau pe noi, preoţii, spunând că suntem iraţionali. Şi unui filosof marxist i-am răspuns: noi mărturisim Logosul acela de la început, noi nu putem concepe lumea fără raţiune. Cum asta? Iată cum: pentru noi la temelia lumii stă Raţiunea; pentru dumneavoastră – forţa oarbă, hazardul. Dar nu stă hazardul, adică întâmplarea. Un savant, Henri Coandă, spunea: “Întâmplarea, hazardul nu e decât măsura ignoranţei noastre”. Noi, creştinii, spunem că la temelie stă Raţiunea. Scriptura o spune, revelaţia divină, nu noi. Şi a tăcut, bietul om. Deci în fiecare făptură stă o raţiune dumnezeiască, un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când vorbim noi de cele trei lumini, vorbim şi de lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor – pentru care Dumnezeu ne-a dat ochiul minţii. În fiecare făptură a făcut Dumnezeu un rost, adică a fost întruparea unui rost divin, a unei raţiuni divine.

Deci “Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5). Lumina, în care noi ne împărtăşim din dumnezeire, prin Cea de a treia Persoană a Dumnezeirii ni s-a împărtăşit – Duhul Sfânt. Deci iată cum ni Se descoperă Sfânta Treime din începutul Evangheliei după Ioan, aşa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În Cartea Facerii aşa citim: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1) – e vorba de Dumnezeu-Tatăl. “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Facerea 1, 3) – Dumnezeu-Cuvântul a zis. “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) – deci Duhul Sfânt. E o legătură sfântă între Cartea întâi, a Facerii, ale cărei cuvinte le-am auzit, şi Cartea Evangheliei după Ioan, ale cărei cuvinte ni s-au împărtăşit acum.

Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o astăzi, în Noaptea Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui să tâlcuim taina Învierii, arătările de după Înviere şi intrarea prin uşile încuiate. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze. Când Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouă. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23). Numai cuvântul acesta să-l punem la inimă: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. O, iubiţilor, o descoprire negrăită de taină! Mântuitorul descoperă aici cum L-a trimis Tatăl la noi. Evocam adesea cuvântul Părintelui Stăniloae: L-a trimis Tatăl: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Noi – fraţii Lui.

Iubiţilor, să punem la inimă adevărul tuturor adevărurilor omului, în taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Un Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune: “Fiul e chipul Tatălui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în înţelesul că Fiul Îl descoperă pe Tatăl şi Duhul Sfânt Îl descoperă pe Fiul, Îl face văzut. Pentru că Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. E taină a tainelor. Tatăl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul este Chipul, iar noi suntem, în Duhul Sfânt, după Chip. Şi legea aceasta, de a fi după Chip, e universală. Suntem bucuroşi că a ajuns şi ştiinţa la mărturia aceasta a revelaţiei dumnezeieşti, căci spune astăzi că nu există făptură decât având un protochip, un model, un proiect. Gândiţi-vă: eu exist; când iau cunoştinţă de mine? Întâi iau cunoştinţă, şi pe urmă mă zidesc? Iau cunoştinţă după ce exist. Şi exist pentru că este un model, un proiect. Nu e de conceput nici o făptură altfel. E o informaţie, cum se spune. Şi, observaţi, în însăşi taina Preasfintei Treimi Tatăl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatălui. Noi, în Duhul Sfânt, suntem zidiţi după Fiul şi Fiul e Chipul nostru. Şi Chipul lui Hristos a fost întipărit în Adam dintru început, dar Adam nu i-a rămas credincios. În Hristos – să luăm aminte iubiţilor, stărui cu tărie – e adevărul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate prin El s-au făcut”. Chipul, Icoana după care noi am fost zidiţi şi prin care ne zidim e Hristos. Ca să mă cunosc pe mine trebuie să-L cunosc pe Hristos.

Oamenii vor putea cerceta. Şi avem la îndemână ultimele cercetări asupra genotipului, care merg la întreaga informaţie, la informaţia din lumea aceasta, însă. Dar adâncul informaţiei este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui, al Părintelui Ceresc. De la El, propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de Evanghelie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”; şi “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Aşa are omul cuvânt (tot omul, de pretutindeni): de la Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui. De aceea, propriu-zis, şi zicem rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a învăţat tocmai El, Fiul Părintelui Ceresc.

Şi după Înviere le spune, Mariei Magdalena şi apoi ucenicilor, “Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Într-un fel Dumnezeu-Tatăl este Tatăl Lui şi în alt fel este Tatăl nostru: prin El, prin Fiul – Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipă să nu uităm, aceasta este taina noastră, acesta este adevărul nostru, aceasta e definiţia noastră, aceasta e cunoştinţa noastră: de a fi zidiţi după Chip, iar Chipul este Hristos. Şi, încă o dată spun ceea ce spune ştiinţa (fiindcă oamenii cred mult în ştiinţă, şi e bine, că e cercetare), că nu există făptură, existenţă, decât ca întrupare a unui proiect. Aşa cum nu elementele unei biserici (cărămidă, ciment, nisip, var) s-au adunat ca să o construiască, ci a fost înainte un proiect, un plan, o idee, care a adunat materialele. Aşa şi eu, exist pe acest plan, proiect, chip al lui Hristos. Şi dacă vreau să mă cunosc, prin El mă cunosc. Şi, dacă Îi urmez Lui, voi înţelege şi Evanghelia şi Crucea şi moartea, şi Învierea, şi cum a intrat prin uşile încuiate, şi cum a vindecat, şi cum a biruit moartea. Căci în moarte a intrat Viaţa; a intrat Iubirea. În moartea noastră, provocată de demon, intră ura. Când urăşti pe cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat din iubire în moarte. Iar iubirea duce la moarte, sau la viaţă? Trebuie să înţelegem, căci dacă nu înţelegem, nu credem cu putere. Trebuie să ne trezim! Şi aşa, când crezi cu putere, devine făptura ta un templu al Duhului Sfânt. Şi ai putere să birui răul, ispita, necazul (puşcăria, orice pe lume). Sfinţii aşa au biruit moartea. Îi aşteptau călăii, iar ei se rugau şi cântau; pentru că simţeau arvuna Învierii, arvuna Taborului, arvuna Schimbării la faţă.

Acesta e cuvântul din dimineaţa Învierii. “La început era Cuvântul. (…) Şi toate printr-Însul s-au făcut”. Observaţi, pentru El “era” – infinitul timpului; pentru noi “toate printr-Însul s-au făcut” – lumea creată în timp. Şi distincţia – între infinitul lui Dumnezeu, necreat, şi noi, creatura, dar şi legătura între Dumnezeu şi noi – în iubirea Lui, în Logosul, în raţiunea pe care a întemeiat toată făptura, în viaţa pe care ne-o dăruieşte, şi în suişul neîncetat… Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că făptura (creaţia) are trei etape: prima etapă – că existăm, a doua – existenţa în har, în bine, şi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltă e Învierea. Sensul existenţei, al istoriei, este către Înviere. Facă Domnul să simţim toţi, în ziua Învierii, arvuna Celui ce a înviat, arvuna Învierii!

Hristos a înviat!

Şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit. Să ne închinăm sfintei învierii Lui celei de a treia zi. Amin!

(Părintele Galeriu: Predică la Duminica Învierii, 30 aprilie 2000 – Sfintele Paşti)

La mulţi ani de Sfântul Nicolae!

Sfântul Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică, în a doua jumatate a secolului al III –lea, din părinţi dreptcredincioşi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Îndată după naşterea sa, fiind în baie, copilul Nicolae a stat trei ceasuri pe picioarele sale, sigur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin starea aceasta cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întâi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi, pentru că numai din sânul drept sugea lapte. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din sânul mamei şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti (vecernia). Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, părinţii l-au numit Nicolae, care se tâlcuieşte “biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul întregii lumi.

Copil fiind avea dragoste de învăţătură

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în scurt timp, a ajuns la multă înţelepciune. Încă de la această vârstă, Sfântul Nicolae intra, cu mult drag, în sfintele biserici, pentru a se ruga.

Făcea fapte bune, pentru a plăcea mai mult Domnului, decât oamenilor

Sfântul Nicolae a făcut multe fapte bune, însă în ascuns, discret, râvnind să placă Domnului, iar nu să fie văzut de oameni, pentru a fi admirat, aşa cum reiese din întâmplarea ce urmează. Era un bărbat într-o cetate din vremea aceea, dintre cei cinstiţi de oameni şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac, iar prietenii l-au părăsit, neajutându-l la greu. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum,fiind în lipsuri, cugeta, din deznădejde, să-şi dea fetele spre desfrânare, ca să câştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană Sfântul, vrând să îl scape de păcat şi sărăcie, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi a aruncat înăuntru pe fereastra casei o pungă cu galbeni. Dimineaţă, bărbatul acela a găsit punga cu bani şi, gândindu-se ce mult îi poartă Dumnezeu de grijă, îi mulţumea neîncetat, dând laudă Domnului. Apoi, îndată, pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei. Şi milostiv s-a arătat Sfântul Nicolae şi cu celelate fete rămase, dăruindu-le în taină pungi cu galbeni, astfel că tatăl lor nu le-a mai dat spre desfrânare, ci le-a facut nuntă.

Moş Nicolae

Sfântul, prăznuit la 6 decembrie, este cunoscut şi sub numele de Moş Nicolae, cel care face daruri frumoase copiilor cuminţi, iar celor mai năzdrăvani le aduce câte o nuieluşă.

(“Vieţile Sfinţilor” pe luna decembrie; “Mineiul” – Sinaxarul pe 6 decembrie – selecţie de Constantin Ghiţă)

Dialog pe-o frânghie suspendată

               C.: Si mai vroiam sa te intreb ceva. La tine, in comunitatea si biserica la care mergi, se intampla ca putini oameni sa se impartasesca duminica ? Cel putin la mine  unde merg eu, asta vad si cred ca e ceva foarte grav si am auzit că si-n alte locuri e la fel. In Biserica primara oamenii se impartaseau de 4-5 ori pe saptamana, daca nu chiar in fiecare zi. Si noi nu suntem ca Sf. Maria Egipteanca sa traim tot timpul in rugaciune, traim bombardati senzorial si sfanta impartasanie e un medicament si ne-a fost data pentru ajutorul nostru si iertarea pacatelor.

               

               Eu merg de regulă la o mănăstire în buricul târgului şi aceasta, fiind foarte cunoscută şi fiind acolo moaştele unui mare Sfânt taumaturg, lumea vine la ea ca un izvor neîntrerupt. Rar mi se întâmplă să ajung la vecernie sau la maslu şi mereu găsesc biserica plină. Unii vin şi la maslu, sunt credincioşi fideli mănăstirii. Pentru mine e a doua casă. Îmi râde inima când văd copiii (mulţi) şi oamenii în vârstă cum se împărtăşesc duminica. Şi nu doar la praznicele mari sau la sfinţi, în general e o coadă…

              Sunt unele biserici reci… Intri şi … nimic, căci harul îl simţi după credinţă şi dragoste. De aceea, celui care n-are i se va lua. Nu vorbesc despre comunitatea mea. Eu traversez ½ de oraş ca să ajung duminica aici, deşi am o biserică peste drum. Iartă-mă, nu vreau să judec, dar nu mă simt în largul meu acolo, deşi Dumnezeu e acelaşi. Cred că eu sunt de vină că nu văd decât spectacolul, totul e cuminte şi bine ordonat în cuvinte,  dar Duhul întârzie să vină la mine. La mănăstirea asta însă, când rosteşte părintele stareţ rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de la Proscomidie, mi se ridică părul în cap şi de multe ori am văzut oamenii ştergându-şi pe furiş lacrimile. Cred că e vorba şi de comuniunea cu ceilalţi, îi simt ca pe o familie.

               Iată, asta e răspunsul meu. Creştinii adevăraţi vor fi din ce în ce mai puţini. Important e să fim din aceştia, să ne unim în Duh şi-n Adevăr. Dacă poţi să le vorbeşti celorlalţi despre binecuvântările Sfintei Euharistii, fă-o. Mulţi nu te vor auzi pentru că nu au urechi de auzit. Nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei şi pentru noi.

               C.: Din ce imi spui si din experienta mea, sistemul nu e facut sa ofere substanta elevilor, ci ii pune sa inghita niste hamburgeri prefabricati, hamburgeri si ei la randul lor indoielnici, ce ii lasa apoi tot cu o senzatie de gol in stomac, iar pe unii cu greata. Greata fata de cultura, cunoastere si ce e frumos in general si asteapta sa fie descoperit. Sau se poate asemana cu hrana ce e data pe gat puilor ce traiesc in abator. VID. De 20 de ani de cand s-a terminat revolutia traim intr-un soi de deşert. 20 de ani de deşert ce se adauga la alti 50.  Mi-a placut cand ai zis ca “romantismul e satanism fatis” sau “postmodernitate e parodierea sacrului”, mi se par niste obsevatii pertinente. Intuitiv inteleg ce vrei sa spui, dar as fi foarte curios daca ai putea sa-mi vorbesti mai mult despre asta.  Si poate imi mai explici ceva ce eu nu pot pricepe. Care e mecanismul sau cum se face ca un chip al lui Dumnezeu, un dumnezeu in facere, ce e creat pentru a trai si capata asemanarea cu Absolutul si are Setea asta in el, care are posibilitati se pare infinite desi pe de-o parte e o fire plapanda si amarata din lut, cum se face ca fiinta asta uneori se poate multumi cu atat de putin? Cu traiul intr-un bloc confort II si OTV? Cu inchinarea la “absolutul” unei echipe de fotbal si rontaitul de seminte? Cu reviste mondene despre niste nimeni ? Cum?! Cum se poate obisnui in asa masura cu uratul?

               Si daca tot vorbim de postmodernitate, ce s-a intamplat cu nevoia omului de sacru? De cand se stie omul a fost o fiinta religioasa, Eliade cred ca a aratat destul de clar asta. Si mai mult, simtea nevoia ca sacrul sa-i fie prin preajma, cat mai aproape. Ce s-a intamplat cu nevoia asta ? Face parte din dinamica caderii ? Tehnologia si minunile ei sunt un substitut de sacru pentru noi ?

               M-ai bombardat… Sunt sub asediu! Exact ceea ce mi-aş dori eu de la adolescenţii din zilele noastre, despre care vorbeam. Să aibă curiozitate. Nu deţin eu răspunsurile, dar sunt convinsă că  printr-o asemenea atitudine ajungi la Izvor. Îmi place că avem un dialog.

               Deci în primul rând (să începem ca emineţii EBA care trag concluzia în introducere) ai mare dreptate cu puii de găină care mănâncă vid la micul dejun. Aşa sunt şi copchii ăştia, trăiesc într-o lume bolnavă, sunt bombardaţi de gunoaie mediatice, manipulaţi, abuzaţi sufleteşte. Li s-a rupt cordonul ombilical cu dinţii… Pentru ei a iubi însemnă sex obligatoriu şi variat pervers, homofobia e un defect congenital, a face bani e maximul de succes, etaloanele umane sunt nişte fantoşe din sport sau muzică, idoli ai imoralităţii şi inculturii. Chiar părinţii sunt cei care îi aruncă, de multe ori în braţele pierzării. Ce vrei, Hristos e în minoritate, se încearcă cu orice preţ să nu se mai facă auzit glasul Lui, mai ales în inimile lor tinere care încă (re)cunosc glasul  Păstorului. Şi aceşti copiii, care poartă veşnic în urechi noile cordoane ombilicale ale ipodurilor legate simbolic la Bruxelles, până când creierii le vor fi ajuns un soi de circuite disfuncţionale, sunt cei care ajung să-şi găsească drept Absolut o echipă de fotbal, o maşină, o femeie sau mai multe, o funcţie, o călătorie, trăind confortabil nu doar într-un apartament de confort II, ci într-o vilă pe malul unui lac, cu masaj tailandez la domiţil, cu copii la fel de intelecuali, ridicându-şi răstit fruntea şi cerând bani de taxi şi de gagici. E un soi de ţopârlanism sau chiar de comoditate neoburgheză a omului spoit de cultură sau supercivilizat sau noncultural. E un soi de mediocritate în care trăim şi-n care ne complacem de bună seamă cu toţii. Este o viaţă în care Dumnezeu este, în cel mai bun caz numărul de la urgenţă pe versoul cărţii de vizită a mamei omida.

              Trist, foarte trist. Şi totuşi. Noi nu căutăm altceva decât să ne mântuim. Păi nu ne putem mântui decât împreună cu şi prin ţopârlanii ăştia. Şi ei sunt fraţii noştri, şi peste ei răsare şi apune soarele, şi-n ei se află Chipul. Trebuie să-i iubim, noi suntem cu mult mai josnici. Pentru că ştim ce trebuie făcut, dar… ne complacem în atotştiinţa noastră(!) Materialul există, deci, la treabă!

Cu prietenie,

Th.