Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

Off topic

Nu pot scrie nici măcar un post de blogger zelist, ca să-mi daţi pinguri pe care nu le vreau. Darămite unul deştept, fără pinguri ori commenturi. Ce barbarissimă limbă internautică!

Nu am deloc inspiraţie. Continui să fiu off topic, aşa că nu pot decât s-o dau în metalimbaj: credeţi-mă pe cuvânt, acesta este un post! Sunt în mentenanţă şi trebuie să mă înţelegeţi. Patetic…

Totuşi, ceva am găsit. Într-o carte groasă de istorie, o hârtie ruptă dintr-un caiet dictando, scrisă cu stiloul. Uitată probabil de vreo cititoare anxioasă sau doar amuzată. Delectaţi-vă, citind incognito jurnalele altora, aşa cum am făcut-o şi eu, fără remuşcări. (Hai, condamnaţi-mă!)

„O să încerc doar nişte asociaţii aleatorii, terapie laică pentru t(d)oamne cu astenie acută.

Vacanţă… Acum i se spune „concediu”, dragă. Şi ce dacă, eu îi spun tot vacanţă. Ori piua.

O, ce putere poate să-ţi dea zborul ăsta pe deasupra munţilor, muzica asta nepământească, limba asta antebabilonică… Delibes, zic şi eu ca tine, Viens, gagnons le bord,/ Où la source dort et/ L’oiseau, l’oiseau chante!

Rutina-i ca rugina. Of, blazarea asta comună. La fel ca lamentaţiile mele de budoar.

Rugina… Mi-aduce aminte de lecţia despre cuvintele monosemantice: oxid de fier. Sinonimul lui total, rugină, nu e însă unul dintre ele, aşa cum mi-a arătat mie copilul acela frumos şi revoltat, care încasa cavalereşte pumni pentru că nu suporta să-i jignească cineva colegele de clasă. „Tu eşti rugina vieţii mele, unde rugină e sinonim cu cer.” Andreas, 12 ani…

Cavalerii postmoderni şi-au pus ligheanul bărbierului în cap şi prind stereo Radio Moon Fm. Se luptă în ei înşişi cu monştrii cei cu 100 de braţe şi se autoflagelează sistematic, afundându-se în studiul eonilor concentrici ori spălând vase la „împinge tava” ori măritând dulcinee demascate ori, prelungindu-şi visurile de lcd prin geamul mozolit al ecranului, trăind real în cyberspace.

Şi eu m-am molipsit de lcd, e numele unei boli grave, mai gravă decât cancerul, e o boală acaparatoare, devorantă, care sfârşeşte cu uitarea aproape definitivă a adevăratului nume. De pildă, acum sunt Gelsomina, dar mâine nu mai ştiu. Makeda, regina etiopiană, moartă de sete. Poimâine vreau să fiu Euridice, pe când Orfeu o scoate din infern, cu cântul lui care pleacă munţii. Să-i sar în cârca şi să-i ţin capul drept ca să nu mă mai vadă şi să pier definitiv în beznă.

Meschinării de seară…

De fapt, nu sunt tristă. Doar că mă pierd în detalii. Iubesc toamna cu tot cu ploile ei. Dintre toate anotimpurile, toamna mă linişteşte cel mai mult. Asfinţitul unei zile senine de octombrie este de-a dreptul extatic, cu cerul ei plin de cirrus şi cu mirosul îndepărtat de fum de frunze uscate, cu zâ …”

Vă promit că data viitoare o să fiu serioasă.

Gelsomina

Drogul şi dependenţa de iluzie

Am dat pe iutiub peste un filmuleţ realizat de nişte adolescenţi plini de talent, pe tema consumului de droguri; am observat că sunt sute de astfel de filmuleţe, făcute de elevi şi înscrise în concursul “Mesajul meu antidrog-prin teatru, muzică şi sport” (campanie pentru descurajarea consumului de droguri, iniţiată de Agenţia Naţională Antidrog) şi cred că este o idee utilă a acestei instituţii de a-i responsabiliza astfel pe liceenii români.

M-a impresionat oarecum acesta, în 2 părţi, pentru că reuşeşte să surprindă destul de bine aspecte esenţiale ale unei adolescenţe dramatice, marcate de moartea unuia dintre părinţi, de neputinţa de a crea prietenii durabile, de eşecul celor câtorva existente, de sinucidere şi marginalizare, şi, mai ales, de refugiul în iluzia drogurilor.

Sunt realităţi curente ale adolescenţilor/ tinerilor care, din cauza crizei de comunicare şi a absenţei oricăror valori care să le motiveze şi să le dea un rost vieţii lor, îi conduc spre deznădejde şi spre moarte.

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre copiii lumii de azi, care au acces şi disponibilităţi de informare considerabile din punct de vedere tehnic, ştiu, cel puţin teoretic, care sunt riscurile la care se expun când se confruntă cu ispita consumului de droguri. Există însă un numitor comun al tuturor acestor experienţe: în viaţa lor nu există iubire. Nu au descoperit-o încă, li se dau surogate sau abstracţiuni ori, deşi li se oferă, chiar nu ştiu s-o aprecieze, pentru că le lipseşte obişnuinţa.

Viaţa acestor tineri, cu mult mai puţin tociţi şi murdari de cotidian decât noi, “bătrânii”, extrem de sensibili în adânc, devine copleşită de absurd: monotonia certurilor familiale, rutina zilnică, îndobitocirea sistematică într-o şcoală ruptă de adevăr, superficialitatea, vulgaritatea extremă, nonsensul, asaltul de informaţie, viteza tuturor mişcărilor existenţiale, toate se adună ca o mâzgă şi, inconştient aproape, apare dorinţa evadării. Unii dau vina pe teribilism. O fi şi asta, ca adolescent nu poţi fi decât zeu. Dar, mult mai acut este sentimentul singurătăţii, al inutilităţii şi al târziului… Tu cu tine doar, acest ego hidos pe care îl urăşti şi pe care vrei să-l ucizi.

Tendinţele emo şi drogurile exprimă foarte bine această caracteristică din ce în ce mai pregnantă: egoismul care naşte ura de sine. Pare un paradox, dar asta e: ignoranţa familiei, a prietenilor, a celor care educă şi, mai ales, a celor care reprezintă Biserica, naşte monştri.

Vă las să vizionaţi filmuleţele, nu înainte însă de face o  menţiune. La un moment dat, tânăra vorbeşte despre prietena ei care s-a sinucis, ca şi despre  mama ei, care murise cu mai mult timp înainte (nu se înţelege dacă s-a sinucis şi ea), că s-au eliberat. Este o falsă convingere şi nu este nevoie să ajungem acolo ca să ne dăm seama. Moartea nu este o eliberare,  în cazul sinuciderii. Omul trebuie să fie conştient că viaţa lui e un dar veşnic şi să aibă răspunderea veşniciei sale. Dumnezeu l-a făcut pentru Rai, pentru lumină, dragoste şi iubire veşnică, dar el trebuie să lupte cu ispita nefiinţei pentru a-şi pregăti veşnicia aceasta.

Mesajul scurt-metrajului este percutant şi se adresează îndeosebi celuilalt, care trece pe cale, fără a-l privi pe  omul căzut între tâlhari, fie el preot, levit ori de alt neam. “Deschide-ţi bine ochii, am mare nevoie de tine” , “sufletul meu a devenit doar o şoaptă, deşi, crede-mă că ţip”, asta spune sufletul înrobit care-şi caută bucuria, pacea şi liniştea într-un lichid cenuşiu ori un praf făinos ori un fum nenorocit. Doar că iluzia sa durează atât de puţin! Apoi vin durerea, vina, neputinţa, sufocarea, setea -ah, setea teribilă!-, durerile de cap, stările de vomă, spasmele, furnicăturile, neliniştea trupului, transpiraţia rece, ameţeala, stări pe care niciun om, niciodată, nu l-ar putea suporta. Doar cel care a gustat ispita ştie cât de reală şi de înnebunitoare este prezenţa demonilor. Cel care a încercat drogul ştie gustul morţii şi o simte permanent anulându-i orice mişcare, orice încercare de-a construi ceva; el şi lumea din jurul său se transformă atunci în morţi vii şi în ruină.

Poţi să-i spui tu, suflete, plin de adevărată pace, mamă, tată, frate, soră, prieten, că iluzia cerului nu este doar un vis intangibil, că nu are nevoie de droguri şi de alte subtitute, de minciuni spoite cu praf acrilic. Intră cu el într-o Biserică şi ascultă tăcerea sfinţilor, plină de înţelesuri, inspiră mireasma de ceai şi de tămâie. Ţine-l  de mână şi spune-i că nu-l vei părăsi. Prezintă-i Persoana pe Care o cauta, de fapt, şi singura care-i poate alina durerea şi da vindecarea: îl aşteaptă mereu, pe cruce, cu braţele deschise, ca într-o perpetuă îmbrăţişare. El este Iubirea pe care o caută şi care nu se va pierde nicicând. El este Viaţa care se naşte din durere şi moarte. Doar prin Dumnezeu va găsi rostul vieţii sale, puterea şi speranţa. El îi va ostoi setea aceea teribilă cu apa vieţii.  Arată-i pe Sfinţi şi spune-i că aceştia sunt prietenii care nu-l vor judeca şi care nu-l vor părăsi nicicând. Dar nu uita că , mai ales tu, îngere al bucuriei, eşti solul de la Maraton care strigă “Nenikikamen!”. De-ar fi jertfa ta deplină!

Nu uita că trebuie să te înarmezi cu răbdare nemăsurată şi cu dragoste, cu puterea de a o lua mereu de la capăt şi cu speranţă. Sfinţii, rugăciunea către ei şi Tainele sfinte ale Bisericii îţi vor da puterea şi, prin tine, şi celui bolnav.

Să ne rugăm pentru cei deznădăjduiţi, tristeţea lor apăsătoare e mai copleşitoare decât propriul egoism… Şi mai ales să nu uităm să le întindem acea mână de ajutor.

Imaginaţia şi viaţa duhovnicească

               Imaginaţia reprezintă una dintre problemele fundamentale ale asceticii Bisericii ortodoxe, deoarece, după cum afirmă Mitropolitul Hierotheos Vlachos, ea împiedică păşirea omului spre viaţa în Hristos[1] 

          Sfântul Ioan Scărarul defineşte imaginaţia ca „amăgirea ochilor în gândirea adormită, extazul minţii, al trupului, în stare de veghe”. Aristotel numea imaginaţia simţirea cea de obşte, deoarece ea cuprinde toate chipurile, imaginile şi vederile ce au intrat din afara prin cele trei organe ale simţurilor noastre. O numeşte şi simţire, deoarece orice patimă sau mişcare produsă de simţurile cele din afară ale unui organ al simţurilor – al ochilor sau al urechilor – în suflet poate fi produsă în acelaşi timp numai de imaginaţie. Astfel, imaginarul este potenţa naturală a sufletului, imaginaţia aflându-se între minte şi simţire, aşa după cum spune Sfântul Grigore Palama. 

            Omul nu a fost creat să aibă în trup plăcere şi durere, acestea fiind rezultatul neascultării omului. În Adam de dinaintea căderii nu existau închipuirile, acestea fiind o stare de după căderea acestuia. Sfinţii Părinţi spun că închipuirea este o potenţă naturală a sufletului după cădere şi se află între minte şi simţire. Sufletul are cinci potenţe şi lucrări: mintea, gândirea, opinia, închipuirea şi simţirea. Închipuirea se opune rugăciunii curate sau  rugăciunii inimii şi lucrării unitare şi nerătăcitoare a minţii, pentru că omul nu se poate ruga din inimă dacă nu veghează prin pocăinţă şi curăţire să scape de închipuire. 

            Sfântul Maxim Mărturisitorul  ne arată că acela care scapă de plăcere şi durere a dobândit curăţirea inimi, acela care se eliberează de neştiinţă şi uitare are veşnică amintirea de Dumnezeu, iar mintea îi este iluminată, cel care s-a eliberat de forme şi închipuiri a ajuns la teologia mistică. 

            Imaginaţia, ca proces cognitiv, dezvoltă trei aspecte: imagistica percepţiilor, care înseamnă capacitatea de a face ideile şi percepţiile imagini sensibile, adică posibilitatea cuprinderii şi  structurării înăuntrul nostru a imaginii; reimprimarea din amintirile rămase, adică şederea ideii şi a imaginii în imaginarul sufletului; plăcerea, tristeţea care pornesc din existenţa acestor imagini pe care le-a oferit percepţia în imaginarul sufletului[2]. Când scapă de închipuirea de orice fel, mintea se află într-o stare naturală, adică este sănătoasă duhovniceşte. Astfel, Sfântul Casian Romanul ne învaţă că semnul faptului că omul a dobândit virtutea sfinţeniei şi înţelepciunii este ca sufletul să nu-i fie atent la nicio închipuire, nici în somn chiar. 

            În funcţie de modul de acţiune, putem identifica patru feluri de imaginaţie: 

1. Imaginaţia aflată în relaţie cu acţiunea patimilor trupeşti;
2. Visarea sau reveria – aflată în legătură cu imaginile lumii reale;
3. Creaţia artistică şi culturală – element necesar al structurării vieţii;
4. Creaţia teologică, definită prin tentaţiile gândirii de a pătrunde în tainele lui „a fi” şi de a concepe lumea dumnezeiască;

            Creştinul care se află în lume trebuie să scape în orice fel de prima închipuire, să evite reveria şi visarea care creează multe probleme psihologice şi să se limiteze la creaţia artistică şi culturală[3]. 

            În afară de om şi diavolul are închipuiri. De aceea, închipuirea este „puntea” între demoni şi om, pentru că este un bun îndrumător al lucrării satanice prin care se asociază şi se amestecă cu sufletul şi fac  din om  sălaş de  idei  neroditoare şi pătimaşe. Sfântul  Dionisie Areopagitul spunea „ Ce este răul în demoni? Mânia neraţională, pofta fără minte, închipuirea avântată”[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul  spune că diavolul se foloseşte de imaginaţie ca de o unealtă, de vreme ce pe Adam prin închipuire l-a amăgit, făcându-l să creadă că poate fi întocmai cu dumnezeirea[5]. Şi pe mulţi ca pe Adam diavolul i-a prăbuşit în păcate şi în răutăţi, în necuvântătoare amintiri şi necuvioase erezii, amăgindu-i prin imaginaţie. 

            Noul Adam, Domnul nostru, nu a primit imaginaţie. Cunoaşterea lucra în Hristos  cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic căci mintea acestuia nu depindea de imaginaţie[6]. Întrupându-se, Hristos a luat tot sufletul şi trupul pătimitor şi muritor, însă fără păcat, luând starea naturală a omului, înaintea căderii. În ceea ce priveşte consecinţele – distrugerea, moartea, a luat starea de după cădere[7]. 

            Un rol important îl are modul în care se manifestă imaginaţia, cum se prezintă şi cum se dezvoltă. Cel mai adesea senzaţiile sunt cele care sădesc imaginile care urmează a fi prelucrate. Sunt imagini care pornesc din realitatea sensibilă; astfel, mintea încuviinţează imagini, când trupul este mişcat prin senzaţii . Vedem obiectul, îl dorim, simţim plăcere şi este creată închipuirea. De asemenea, amintirea unei persoane, a unui lucru sau a unui obiect aprinde închipuirea. În timp ce acest lucru îl face mintea vicioasă, cel virtuos „se stăpâneşte şi se abţine pe sine de la închipuirile pătimaşe”. 

              De senzaţii sunt legate gândurile. Astfel, imaginile ajung în noi şi prin gânduri care întotdeauna sunt închipuirea unui lucru sensibil. Orice gând este închipuirea în minte a unui lucru sensibil. Mintea omului, învârtindu-se şi ocupându-se cu imaginile care se nasc prin senzaţii „felurite şi gândurile le face, gândind dialectic şi analogic şi silogistic în chip variat, cu patimă, fără patimă, prin mijlocire, în mod eronat şi neeronat, de la care cele mai multe înseşi virtuţile şi răutăţile, bunele păreri sau relele păreri se nasc.”(Sfântul Grigore Palama). Astfel are mare importanţă starea gândului care domină în noi. Dacă gândul este dumnezeiesc, creează sănătate spirituală în noi. 

                Patimile sunt legate strâns cu senzaţiile şi gândurile, iar prin ele se manifestă închipuirile. Dintre toate patimile cea mai mare şi cea mai îngrozitoare este mândria. Omul mândru are imaginaţie bolnavă, imaginaţia lui este înflăcărată, concepe imagini şi închipuiri de orice fel. 

             Imaginaţia se manifestă şi prin vise. Ele reflectă existenţa imaginilor în suflet. Sfântul Diadoh din Foticeea spune că „visele nu sunt nimic altceva decât ori idoli ai unor gânduri rătăcite, ori batjocuri ale demonilor”. Nu există independenţă de vise, care sunt închipuiri datorate patimilor. De aceea din imaginile închipuirilor putem distruge patimile pe care le avem[8]. 

            Din cele prezentate este evident că închipuirea continuu cultivată creează multe anomalii în ordinea noastră spirituală, ceea ce îmbolnăveşte tot sufletul, îl face să se distrugă. Este deformată întreaga viaţă spirituală. Din moment ce gândurile joacă un rol important în starea spirituală a omului, este firesc ca gândurile care sunt legate de închipuire, şi mai ales de imaginaţia demonică, să denatureze întreaga viaţă duhovnicească. Omul ajunge în punctul de a recunoaşte în el elemente ale dumnezeirii, şi, deoarece recunoaşte în lucrurile create elemente dumnezeieşti, este în realitate panteist, iar autoîndumnezeirea este cel mai mare păcat. În acesta a căzut Adam, iar pentru noi recunoaşterea unui principiu dumnezeiesc înăuntrul nostru, adică autoîndumnezeirea, este o nouă cădere adamică. 

            Închipuirea mai poate crea anomalii psihologice, care ajung până la halucinaţii, şi iluzii. Când omul cultivă intens reveria, chiar şi pentru stări spirituale, atunci denaturează întreaga lui viaţă spirituală prin puternice anomalii psihologice şi patologice. Folosindu-se de imaginaţia lui, omul creează în mintea lui imagini intuitive din viaţa lui Hristos sau alte scene sfinte. Cine face o astfel de „fantasmatică” rugăciune nu închide mintea lui în inimă pentru bucuria cumpătării interioare, ci, îndreptându-o spre latura intuitivă a celor dumnezeieşti se conduce pe el însuşi la o stare de excitare psihică care într-o situaţie de concentrare intensivă poate să ajungă până la bizarul extaz patologic. Se bucură pentru „reuşitele” lui, se dăruieşte acestor stări, le cultivă, le consideră duhovniceşti şi datorate  acţiunii harului, are ideea că şi el este sfânt şi văzător al tainelor lui Dumnezeu şi, în sfârşit, ajunge la halucinaţii şi boli psihice, sau, în cea mai bună situaţie, rămâne „în rătăcire”, petrecându-şi viaţa într-o lume închipuită[9]. 

            Între imaginaţie şi rugăciune există o strânsă legătură, căci rugăciunea curată a inimii trebuie să fie eliberată de imaginaţie. Mintea imaginativă este incapabilă să facă o rugăciune curată. Rugăciunea minţii imaginative este impură, plină de imagini şi închipuiri. Cel care se roagă trebuie să respingă orice cugetare pe durata rugăciunii. Sfântul Ioan Scărarul recomandă: „Orice închipuire sensibilă să nu accepţi în timpul rugăciunii şi orice închipuire”. Cum spun Sfinţii Părinţi, lumina necreată este necompusă, lină, unitară, fără culoare. Contrariul se întâmplă cu lumina diabolică. 

            După toate cele prezentate se naşte întrebarea: cum să scăpăm de imaginaţie? 

            Este necesară lupta împotriva imaginaţiei prin conştientizarea strădaniei de a scăpa şi de a nu accepta gândirile şi închipuirile, refuzul acestor senzaţii, pentru că este posibil ca diavolul să ne pună la încercare prin ele. În plus, este necesară strădania de a ne păzi mintea. Este ceea ce în limba Noului Testament şi în limba Sfinţilor Părinţi este numită trezvie. Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol scriu că mintea, ca existenţă individuală simplă şi independentă trebuie păstrată „pură şi asemănătoare luminii”şi păstrată „neparticipantă şi neîngrijorată de aceasta, adică de imaginaţie”. 

           Cei mai eficace mijloc de a scăpa de imaginaţie este pocăinţa, căci numai în adâncă pocăinţă omul poate să cureţe imaginarul. Când omul se luptă să păstreze poruncile lui Hristos, este scăpat de groaznicele stări ale imaginaţiei. Păstrarea poruncilor lui Hristos este strădania de a păzi rânduiala lui Dumnezeu şi prin acestea să redobândim dumnezeirea. 

            Pocăinţa este legată cu smerenia, iar acolo unde există profundă smerenie, acolo nu este posibil să se dezvolte imaginaţia căci, ea creşte prin trufie, egoism, îngâmfare. Cel trufaş visează necontenit, stabileşte înalte gânduri pe care vrea să le realizeze. 

            Deoarece multe închipuiri se manifestă şi prin vise, Sfinţii Părinţi recomandă să facem multă rugăciune înainte să ne culcăm. Multă rugăciune, studiul cărţilor sfinte şi recitarea Simbolului de Credinţă poate să elibereze omul de atacurile imaginaţiei. După cuvântul Sfintei Scripturi trebuie să ne rugăm neîncetat (I Tesal. V, 17). Cine, de asemenea, are puterea de a se concentra cu mintea şi a simţi cu inima în timpul rugăciunii, că stă în prezenţa lui Dumnezeu, acela rămâne nemişcat ca un stâlp cât timp se roagă şi gândurile rele nu-l pot clinti. 

           Spiritualitatea răsăriteană afirmă o cunoaştere directă şi duhovnicească a lui Dumnezeu şi aşteaptă „îndumnezeirea” credinciosului sau uni­rea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorât din fiinţa dumnezeiască. 

            Viaţa creştinului este o luptă continuă între omul cel vechi cu toate patimile si poftele lui şi omul cel nou cu virtuţile ce rodesc din el; este o încleştare între binele propriu firii noastre si răul coborât în ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că : „Cel ce şi-a făcut inima curată nu va cunoaşte numai raţiunea lucrurilor inferioare şi care sunt după Dumnezeu, ci vede pe  Însuşi  Dumnezeu”. 

            Căci, cei curaţi cu inima văd pe Dumnezeu Însuşi care locuieşte şi Se arată în cei ce-L iubesc pe El şi sunt iubiţi de El, după făgăduinţa pe care Însuşi le-a facut-o. Ne cunoaştem pe noi înşine prin curăţirea minţii, pocăinţa stăruitoare şi prin asceză. 

                                                   Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

   BIBLIOGRAFIE: 

   Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 

   Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2007 

   Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creştine, Editura Credinţa strămoşească, Bucureşti, 1996 

   Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2001 

   Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001 

---

[1] Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,p.90 

[2] Hierotheos Vlachos,op.cit.,p.93 

[3] Idem, p.95 

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti,p.144 

[5] Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, p.232 

[6] Idem, p.23 

[7] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.91 

[8] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.98 

[9] Hierotheos Vlachos, op.cit., p.100

Insomnie

Mă simt tristă azi. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, sunt tristă destul de des. Gândul tău cel bun şi arzător, „Bucuraţi-vă pururea”, iubitul meu Părinte şi prieten, îmi sună acum ca un ecou îndepărtat. Iartă-mă. Se întâmplă să mai cad uneori, chiar des. Asta înseamnă că iar mă uit aiurea şi mi se întâmplă şi mie, ca lui Petru, să mă scufund în valuri.

Tristeţea are gust amar: cafea mocca de Etiopia cultivată în condiţii bio. Culoarea – galben maronie, cu resturi mari, rămase de la râşnit. Forma – deformată, ploaie de deşert, noaptea. Se bea încet şi se savurează îndelung. Mirosul – nisip ars cu struguri. Greutate – plumburie.

Mă găsesc adesea gustând-o în întunericul deşertului metropolitan. O fata morgana cu zâmbet rece şi ochi goi… Deşertul m-a fascinat de când nu făcusem bine ochi pe lumea aceasta. Parcă îmi amintesc că m-am născut într-o zonă de dealuri subcarpatice cu păduri, rouă şi răcoare. Geografie mioritică sui generis, vei zice. De aceea vămile pustiei nu sunt altceva decât o îndrăzneală, o sfidare, un gând cornut. Căci cine poate vorbi de geometriile dedalice, în neîncetată mişcare şi de orizontul rectiliniu şi de arşiţa ochiului însetat de om şi de foamea gâtlejului de a prinde măcar un cuvânt decât cel care stă de vorbă cu leii?

Nu e nevoie să fugi în deşert ca să scapi de lume… Sclipirea lui nu e aşa de departe pe cât ai crede. Ai putea da chiar un anunţ la mica publicitate: „Superofertă cu megadiscount: vând deşert cu sau fără oaze, inclus cămilă (are o pată de cafea pe coapsă, dar se ia la spălare.)”. Mi-e teamă doar de abundenţa ofertei care va determina un preţ ridicol.

Oraşul nostru de toate zilele, familia restrânsă ori lărgită, jobul, micile noastre poieniţe şi plaje de evadare săptămânală ori sezonieră, nu sunt departe de a creiona un orbitor pustiu… Fără de veste, sufletul e cuprins de o amorţeală dulce-amăruie şi, pe neaşteptate, se naşte între noi distanţa. O distanţă continuă, pe care unii, rămaşi tot discipoli, o numesc „limitaţie”.

Alţii o ştiu cu numele de akedie, acedie sau accedie. Despre ea îţi spun mai bine cei care s-au înverşunat să lupte împotrivă cu armele spiritului. Doar câteva nume îmi vin în minte acum: Avva Evagrie Ponticul, „În luptă cu gândurile” şi Sfântul Diadoh al Foticeii care zice: “Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând niciun rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită”. La ieromonah Gabriel Bunge, „Akedia. Plictiseala şi terapia ei (…)”, vei găsi tratat acest subiect mai pe larg.

Akedia e, aşadar, tristeţea, amestecată cu o lene oblomoviană; seamănă cu un virus puternic care pătrunde foarte adânc în minte şi de acolo se răspândeşte în tot trupul, având, cu mici diferenţe, aceleaşi simptome: senzaţie acută de plictiseală, aproape continuă. O tristeţe profundă şi inexplicabilă. Stare de nelinişte, dublată de nevoia de schimbare, de mişcare continuă şi senzaţie de neîmplinire. Siguranţa că într-un alt loc va fi mai bine dă naştere instabilităţii nu doar de mediu, ci şi emoţionale. Akedia: le mal du siecle, ennui, spleen ori cum vrei să-i mai spui. Nu vreau să intru în detalii despre cum apare şi cum se dezvoltă, căci m-a apucat o lene scriind….. Îţi spun doar că este o patimă a sufletului, în limbaj duhovnicesc provocată de „demonul amiezii”. Evident, tot ceea ce este rău şi ne afectează echilibrul şi legătura noastră cu Dumnezeu este provocat de diavol. Orice patimă este un demon. Astfel, tristeţea, împietrirea sufletului, apare drept consecinţă a păcatelor nenumărate, dar mai precis, a lipsei de pocăinţă.

E o rutină sufletească extrem de periculoasă, căci diavolul acţionează viclean, se inoculează treptat, bolnavul neştiind ori nevrând nici măcar să recunoască vreo afecţiune sufletească. El devine, de fapt, o victimă a propriului egoism prin care s-a rupt de Dumnezeu şi de semenii săi, aşa încât a ajuns un munte respiratoriu de blazare, placiditate şi dezgust. Este drama omului care şi-a uitat vocaţia sfinţeniei şi legătura lui cu Biserica. Drama omului care nu mai simte milă, nu mai poate iubi, admira, trăi exaltat bucuria şi tristeţea adevărată pentru celălalt. 

Nu atât boala ca atare vreau să o arăt, cât mai ales reacţia celuilalt faţă de un astfel de suferind. Sunt atât de mulţi oameni trişti în jur! Unii chiar au motiv, cei mai mulţi. Mai ales în zilele noastre. Problema e că tristeţea cronică duce la depresie, ba chiar la nevroze şi psihopatii. Alţii nu au motive reale să fie supăraţi şi totuşi sunt. Nu-ţi dai seama că sunt trişti, apatici, deprimaţi până nu se sinucid…

Evident că e o ironie crudă. Cum s-a ajuns aici când zilnic ne sunt în preajmă, atât de aproape? Într-o lume în care omul se îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi se închide în sine, urmând chemării unei societăţi bolnave de a deveni „bun de consum”, marioneta unui păpuşar diabolic, riscul acediei este enorm.

Soţia ta, dragă Charles, da, buna ta soţie, despre care habar n-ai că te-a înşelat de 2 ori deja, dar care-ţi aranjează cu grijă ciorapii în sertarul de la mijloc şi-ţi calcă zilnic, cu meticulozitate, spaţiul acela îngust din jurul nasturilor, astăzi a băut o otravă în stare să ucidă un batalion de soldaţi. Da, iubite Charles, copilul tău, care poartă bretonul un pic mai lung pe o parte şi-şi conturează cu negru ochii, nu e un teribil cu soşete dungate, ci doar puţin trist. Atât de trist, încât îţi ia cu regularitate câte o bancnotă din plicul de cheltuieli zilnice ca să facă un „trip” scurt, apoi din ce în ce mai lung…

Ceea ce clădeşti, Charles, nu se află într-un birou, nici într-o carte pe care o vor cuprinde peste timp praful, mucegaiurile şi ciupercile… Nu se află nici pe câmp, nici pe mare, nici în bancă, nici în şcoli şi hârtiuţe cartonate atârnate pe perete, ori în trofee şi medalii spoite. Ceea se clădeşte şi va dura veşnic se află în chiar în inima ta. Iar pentru asta tu nu trebuie să faci, propriu-zis, nimic, în afară de a ierta şi iubi. Cu vorba şi cu fapta. Boţ de humă ce eşti, nu crede că ai putere să zideşti ceva dacă nu ţi-ar fi fost dată! Căci eşti artizan şi împreună-lucrător cu Dumnezeu doar smerindu-te şi lăsându-L să lucreze prin tine pe adevăratul  şi singurul Creator! 

Ceea ce contează cu adevărat, magistrala ta operă de-o viaţă, este invizibilă. Este scrisă în inimi de carne cu condei înmuiat în duh. Poate că nu o vei cunoaşte nicicând în viaţa aceasta. Nu-i vei şti fundaţia subţire, cărămizile puse strâmb, mortarul grosier.. încercări pe bâjbâite de a funda catedrale, porţi mobile şi turnuri crenelate… Sau poate că aşa, pe bâjbâite, dar ducând în dreapta tremurândă un rest de lumânare, chiar ai reuşit de-ai construit o bisericuţă de lemn. Nici nu trebuie să ştii ce-a ieşit. Treaba ta e să înmoi condeiul şi atât. După, nu mai poţi mişca nicio cărămidă, nu mai poţi schimba nicio literă fără să cutremuri şi să distrugi toată clădirea. 

Magistrala ta operă din inimile semenilor tăi nu doar că este străvezie, ba mai este şi în necontenită mişcare, un perpetuum mobile care, în funcţie de şlefuirea pe care i-ai dat-o, în veşnica sa rotire poate să strălucească diamantin sau să rămână doar un nenorocit de grafit prăfos. 

Nu uita, Charles, că orice întâlnire, orice cuvânt şi orice mişcare a ta sunt providenţiale, unice şi ireversibile. Fiecare din ele este piatră de temelie pentru celălalt, de zidire a cetăţii sale şi de rezistenţă a ei. Umanitatea devine astfel o prismă uriaşă, sclipind în lumină. Asta îţi voi repeta zilnic: efectul de prismă. Când vei învăţa din nou să îmbrăţisezi, să mângâi, să fii duios, să cânţi, să crezi fără a te îndoi, să te miri de flori, de fluturi şi de răsărituri, să întinzi mâna în ajutor şi să ştii să primeşti, atunci nici tu, nici cei de lângă tine şi nici alţii o mie nu vor mai fi trişti.

Am vorbit deja prea mult şi-n dodii… iar cafeaua etiopiană mi s-a terminat. Se aude deja primul ciripit, deci trebuie să se lumineze de-a binelea în vreo câteva ceasuri. Mă duc să-mi fac un ceai antidepresiv, să fac o rugăciune şi să dorm măcar 2-3 ore… Da, da, efectul de prismă…

Verde, verde…

Miroase a iarbă tăiată cu drujba aia zdrăngănitoare; miros de sevă şi verde crud, cu gust de strepezeală. Refuz să văd masacrul din jurul meu, aşa ca mă afund in adâncul neţărmurit şi străveziu, presărat cu nori mari, ca nişte scame uriaşe editate cu orton.

Îmi preumblă prin cap nişte versuri incredibile, nichitiene:  „Ziua aluneca spre cenuşiu, spre negru,/ smulgând frunzele si trăgând de pe cer/ tavanul alburiu al norilor goi,/ şi-un relief de munţi, întors spre noi,/ izbucneşte deasupra, urcând,/ coborând.

Paralele… întâlnite nu la infinit, ci aici şi acum. Timp si veşnicie, scări suitoare şi coborâtoare. Concretul ceresc şi evanescenţa teluricului…

 ***

Azi te-am visat iar, aproapele şi departele meu. Te-am visat cu ochii deschişi. Ai coborât de mult din turnul tău de fildeş şi acum te preumbli pe ţărm de gând, făptură reîntregită. Îţi mângâi gleznele şi râd în valuri. Nu m-am mai gândit de mult la tine, aşa, cu zăbavă. Dar ne-a plouat tare cu cuvinte şi Mnemosyne mi-a suflat cald, cât să mă usuce de-a binelea.

Acum îmi savurez în linişte cafeaua (e seară, bineînţeles) şi las să se aşeze în sedimente imagini frânte din realitate şi vis. Te invit la masa mea joasă, din lemn de fag: poţi să stai turc pe pernă, să bei cafea la nisip ori ceai rece de bergamotă şi să te îndulceşti cu ciocolată şi pandişpan cu migdale. Ori poţi să stai cu capul în poala mea şi să strecori nisipul printre degetele tale moi. Imi place la nebunie să aud vuind marea şi să privesc cerul cum ţi se răsfrânge în ochi. Decorul e şanjabil, oricum.

 Era o vreme când voiam să fiu regizor. Eram convinsă că e modul deplin de a împărtăşi bucurie. Poate că aş fi devenit dacă nu s-ar fi s-a mărit taxa de aproape 5 ori chiar în anul acela, aşa că de la UNATC s-a făcut să aterizez la Teologie. De fapt, am descoperit o „şcoală de regie” cu mult mai tare: viaţa. Mai e cazul să-ţi spun că regia azi nu înseamnă prearanjamente, că nu coincide deloc cu ideea de fatalitate a „rolului” şi că regizorul este un artist total, cu o libertate de interpretare şi de reprezentare/ trăire a realului ilimitată? Şi că actorul are o libertate relativă şi deplină în acelaşi timp, în sensul că poate să-l proiecteze pe celălalt în sine, să-i trăiască drama şi bucuria ca pe ale sale, să experimenteze 10 vieţi într-una singură?

 Tot m-am ales cu ceva: am dezvoltat un simţ exacerbat al observării detaliilor, care mă face uneori să par capsomană ori firoscoasă. Cu empatia aş mai avea de lucrat, încă nu pot spune că mă dor picioarele când văd un olog, deşi aş vrea sincer să simt că nu mai pot merge.

Cele mai emoţionante, răvăşitoare şi pline de sens spectacole le-am văzut montate în stradă. Şi în spitalul de nebuni, la casele de plasament şi în azile. Dar şi în parc ori în sala de curs, magistre. Stanislavski ori Artaud mi s-au părut atunci depăşiţi şi total inautentici. Realismul „operat”, re-prezentat îşi pierde sensul, căci, nu uita, fiecare secvenţă a realului obiectiv nu-i altceva decât o piesă dintr-un imens puzzle. Teatrul care este viaţa însăşi are şi doza lui de absurd, şi funcţia lui sacră şi revelatorie, este reprezentare şi, mai ales, intenţia concretizată a unei duble comunicări: între noi şi între fiecare şi cel mai mare „Regizor”. Ei, evident că nu neg rolul artei: spectacolele însă au rolul unei interpretări subiective şi atât. Nu le poţi cere absolutul, ci chei care deschid portiţe mici spre grădini pline de flori ori uşi de pivniţe umede. Uneori mă înfurie interferenţa asta, alteori o găsesc benefică (Ai văzut cu siguranţă „Crima” lui Kordonski la Bulandra… Bouche bée!)

Uite, de pildă, povestea reală a celor doi cerşetori cu minte împuţinată: cum se trăieşte iubirea când nu te ajută raţiunea? E plină de absurd? Aş zice că deloc. Realitatea noastră cotidiană, a persoanelor „normale”, e cu mult mai invadată de absurd, căci ne trezim mult prea adesea că-L căutăm pe Cel Viu între cei morţi. Nu te mai mira de nimic în afară de bunătatea lui Dumnezeu.

 Ce poate fi mai  divin şi mai adânc uman totodată decât urmarea chemării tainice simţite în inima inimii, dincolo de ceea ce-ţi spune mintea fixată în matriţe de plumb?

 Am aflat de ceva timp că întâlnirile cu ceilalţi şi dintre ceilalţi sunt şi pentru mine, darul meu. Înţeleg asta şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu. M-a durut că cei doi nefericiţi nici măcar nu puteau să-şi dea seama de drama lor. Mamei îi curgeau sânii plini de lapte şi se simţea tristă şi singură. Se închisese într-o tăcere încăpăţânată şi buza de jos i se lăsase aidoma copiilor răsfăţaţi care vor să pară supăraţi. În camera, mai degrabă cămara în care o izolaseră pentru că era nespălată şi se temeau că are vreo boală incurabilă, era un aer greu, sufocant. Dar era cald şi bine şi era în siguranţă. M-a întrebat dacă era frumoasă fetiţa ei (era cel mai frumos copil nou-născut pe care l-am văzut!). Nu-i dăduseră voie să o vadă şi ea nici nu încercase, căci nu ştia să ajungă în salonul de nou-născuţi aflat la 3 minute pe un coridor sucit.

 Bărbatul ei ne condusese până la ea şi-i urmasem ca nişte căţeluşi paşii scârţâietori prin zăpada de 3 coţi.  Acum îşi pierduse de tot minţile: voia să-şi vadă nevasta neapărat şi a început să urle, spunându-i ceva neinteligibil jandarmului de la intrare.

 Nu pot uita cum stăteau amândoi îmbrăţişaţi. El îi mângâia palma murdară şi o privea în ochi îndelung. Statul le luase copilul de-abia născut, dar ei nu putea înţelege ce se petrecea. Film de Palm d’Or, pierdut de-acum în arhive. Am strâns cu grijă în batistă suferinţa lor şi am legat-o cu trei noduri. Nu o voi uita niciodată.

 Mi-aduc aminte şi de căminul de bătrâni uituci, de privirea lor dulce şi copilăroasă. Cu braţele pline de branule şi de ace, cu firele de dren ieşind de sub pătură şi pierzându-se în punguţe cu lichid, încercau să stea într-o rână şi să ne vorbească. O femeie mi-a luat mâna şi a ţinut-o îndelung, zâmbind îngereşte. De fapt, toţi erau nişte copii bătrâni: unii îşi luaseră ciocolatele şi le ascunseseră sub pernă, alţii făceau schimb cu ele pe portocale. Ne confundau cu copiii lor şi uitaseră că noi le dădusem darurile, voiau să le primim înapoi ca din partea lor. Alţii erau aşa de bolnavi, că nu se puteau mişca deloc şi doar privirea albicioasă se lumina în treacăt auzind glasuri noi.

 Aş vrea să-ţi povestesc necontenit toate tristeţile şi bucuriile, să răscolesc nisipul mării şi să-ţi arăt comorile care zac acolo uitate. Dar eşti atât de departe … şi ţi-e atât de frică… Nu mă ştii, işu. N-ai habar că-ţi port icoana în portofel cu sfinţii şi-n gând de neîncetată bucurie. Nici nu vreau să ştii, nu vreau să te apropii. Voi continua să-ţi scriu cuvinte pe nisip, pe nori, pe cioburi şi pe aripi de vânt. Ştiu că nu se vor pierde şi odată le vei găsi. Nu trebuie să ne grăbim. Va fi un timp când timpul nu va mai fi şi când nu vom mai avea nevoie de cuvinte ca să trăim deplin iubirea.  

Va urma

Ciob de-oglindă vorbitoare

1. Daca ai o poreclă…

Din câte ştiu eu, acum nu.

Poreclele nu s-au cam prins de mine… Poate din cauza că sunt într-o veşnică schimbare.

Totuşi, prima mea poreclă din copilărie a fost Japoneza; apoi Libelula. E chiar comic - Libelula japoneză! Parc-ar fi un specimen de avion din WW2.

Mai târziu, postul meu implica, aproape obligatoriu, o poreclă, dar nu cred că o voi şti vreodată pe cea consacrată, dac-o fi fost: mi-a trecut însă pe la ureche doar una, care m-a mirat şi m-a amuzat: Lizuca. Şi mai e una pe care o intuiesc: Doi.

2. Unde locuieşti?

E de-a dreptul ilar să întrebi: “unde locuieşti?” Sau “când locuieşti?”, “cum locuieşti?”… 

Aş fi curioasă mai ales pe cine locuiesc. Sau chiar cine mă locuieşte.

3. Inălţime?

Păi, nu ştiu cum să o măsor că la noi s-a inversat nadirul cu zenitul. Vulturii zboară doar prin muşuroaie de cârtiţe…

4. Dacă ai o zi onomastică, …

Cred că ziua Botezului meu e prima şi oficiala, dar şi a Tuturor Sfinţilor şi de Sfânta Elisabeta.

Aş mai zice totuşi că onomastica e şi ziua când ajungi să te regăseşti în numele tău.

Numele mele, pentru că am două, înseamnă “Legământul lui Dumnezeu” şi “Lumină”. De aceea mă tot caut.

5. Ocupaţie:

Cărţi, cărţi, cărţi…

6. Fraţi, surori?

Toţi.

7.Limba maternă?

Păi… Mai întâi, am învăţat-o pe-aia paternă, dar, din cauza unui accident, când am căzut dintr-un turn şi ne-am lovit rău la cap, am uitat-o…

Aşa am început s-o vorbim pe-asta maternă. De obicei, se spune că e-n continuă mişcare şi croşetează ochiuri goale.

Aia paternă era plină de cuvinte nerostite şi tăcerea ei era plăcută şi dulce ca o muzică… Uneori, ne aducem-aminte câte ceva, de pildă “maaa-ma”…  

8. Limbi vorbite.

 Dacă latireaca se socoteşte decedată, atunci numărăm romgleza, o limbă naţională în curs;  mai ştiu şi franiola şi germaliana.

Dacă insişti cu paharul ăla de vin roşu sec, le ştiu pe toate. Odată.

9. Colecţii:

 Iluzii;

Cărţi;

Sticle de parfum pline şi goale;

Ambalaje de ciocolată;

Cartele de telefon folosite;

Pliculeţe internaţionale cu zahăr pentru cafea;

Etichete de articole de îmbrăcăminte;

Surprize cu fotbalişti;

Suveniruri, flecuşteţe, nimicuri de regăsit timpul pierdut, chipul uitat, mireasma zilei…

10. Număr la pantofi:

Şi eu ce să-ţi fac? Numără liniştit…

11. Şcoli absolvite:

Încă nu.  Discipulus perennis.

12. Materia preferată:

Mai întâi apa. Apoi aerul şi la urmă ţărâna.

 13. Ce hobby-uri ai?

Ce e alea?

14.” Bani de buzunar”.

Ce expresie retardă! Ce ţi-e şi cu limba asta, maternă, dom’le, cum ziceam mai adineauri…

De ce nu putem zice bani de portofel, bani de card, unităţi monetare de buzunar, acţiuni de ţinut în batistă cu trei noduri şi obligaţiuni tivite sub saltea?

Ptiu, drace!

15. Dorinţă

E o taină. Nu se zice, că nu se mai împlineşte. E tot aia de când eram eu mică. 

16. Vise

Sau visuri? Da, saci intregi cu aşa ceva… Cel mai puternic: guvernez o insulă. Ştiu că e un loc comun, dar nu are nimeni insulă ca a mea, sâc!

Hai, fie! Vă spun… am moştenit-o de la Euthanasius, care şi el o are de la taica Eminoviciu. Mai vreţi ceva?

17. Număr norocos?

Am câştigat odată aiurea la 6 din 49, 5, dar nu cred în noroace. Poate doar în soroace.

În ceea ce priveşte matematica, ea a fost pentru mine întotdeauna de-a dreptul uimitoare.

O admir moebian şi tot moebian mi se pare misterul ei.

18. Ai vrea să revezi…

M-am plicitisit deja…

19. Ai animale de casă?

De casă, nu. De curte, da. O cheamă Sisa. Coana Sisa.

20. Sentimentul cel mai preţuit?

Încrederea. Se vinde de la 30 de bani bucata în sus.

Doar iubirea e nepreţuită.

21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţă?

Ziua în care mi-am dat seama că fiecare zi e cea mai frumoasă.

Cine vrea chestionaru’ asta, să-l ia cu bucurie. Mie mi l-a pasat Rodica Turturica. Mi-ar plăcea să-i cunosc şi pe Miss Link Ping, Beţie de Viaţă, Ioana Irina şi Ana Usca .