Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.  ( Iacob 17, 18 )

Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: “toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este “Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva  diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un  idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din  Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii  omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.

Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel  întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.

Dragoste de fiu

Sfârşit de toamnă - A.Dragoş Photography

Cuvintele au întotdeauna o perioadă a lor de gestaţie în care strâng sevele şi capătă o formă oarecare, luminescentă însă; s-ar putea crede că, stând prea mult în minte, forma lor e aceea a unui cap frumos, cu ochi mari şi blânzi, prinzând în ei toate apele: şi albaştri şi verzi şi căprii ca frunzele mesteacănului strecurând lumina. Dar eu sunt sigură că, până să se nască, ele nu stau locului, freamătă şi aleargă, trecând prin inimă şi prin fiecare colţişor al trupului. Hai spune-mi că nu ai simţit  niciodată ceva ca un gâdilat uşor în talpă sau ca un fior! Să ştii că acela e un cuvânt care îţi dă de ştire că se formează.  Ca să nu mai zic că uneori îţi trag şi cu talpa în cerul gurii de-ţi vine să urli de durere… Da, când sunt furioase. Dar când sunt liniştite, ţi se opresc în gât şi încep să-şi facă obişnuita gimnastică, vibrând prelung. Dacă auzi venind pe neaşteptate din adâncul pieptului sunete melodioase ca de prigorie albastră, să ştii că sarcina ta de cuvinte este foarte evoluată. Apoi, într-o dimineaţă cu soare primăvăratic, în timp ce stai pe balcon, privind cerul printre ramurile trandafirului japonez, tresari brusc, constatând o uşoară aritmie. Bătaia inimii tale e ciudată, ca şi cum ar avea un permanent recul sonor. Ritmul urmăreşte un picior metric dublu,  arătând la fel ca stelele perechi (ei,  ştiu că nu sunt perechi, ci doar aşezate una sub alta, departe): adică pac-pac-poc! se aude dintr-o dată pac-pac// pa-pa-c//poc//p’c…  Ecou sau părere? Deloc, doar o inimă nouă crescută ca un altoi.

Cel mai dificil moment rămâne totuşi naşterea. În funcţie de loc, pe albeaţa aşternuturilor de hârtie sau  în undele eterate, ceva rămâne la fel: o durere amestecată cu bucurie, o frenezie a poftei de viaţă şi a puterii ordonator-creatoare, un iureş al devenirii. Mai întâi, simţi ceva ca o furnicătură  în vârful degetelor, care se lasă într- o durere surdă… spre tâmple şi apoi spre gură. E ceva ca o sărutare dată pe dinăuntru. Şi apoi năvala porţilor deschise…

Ce-mi pare mereu surprinzător în cazul cuvintelor este natura lor ambivalentă: ieşind ele sub timp din matca minţii şi îmbrăcând o formă  semnificantă, veşnic actualizată, rămân totuşi într-un mereu dincolo. Dacă le-ai stâlcit, poţi să dai cu pastă corectoare, dar se şterg foarte greu. Hai să zicem că dacă pasta e acvamarin forte, neaoş ortodoxă, mai merge, dar tot se văd în palimpsest. Aşa că, bunii mei, gândiţi-vă doar de câte cuvinte suntem înconjuraţi! Valuri transparente, groase cât straturile de borangic, care ne învelesc precum coconii…

Cuvântul seamănă cu mama sa. Dacă îl priveşti cu atenţie, o să vezi că are ceva din privirea şi din zâmbetul ei. Şi pentru că ea e o fiinţă blândă şi sfioasă şi foarte sensibilă, şi el se arată a fi tot aşa. Chiar şi când vorbeşte, cuvântul transmite mereu ceva din taina creşterii lor împreună. Şi, ca orice cuvânt, pentru că re-prezintă lucrurile, le şi adună în prezenţa sa inefabil-concretă. Întotdeauna între cuvânt şi persoana umană se creează o legătură indestructibilă, aşa încât  se poate spune că tot ce creează  Cuvântul vorbeşte despre mama sa şi despre iubirea veşnică dintre ei.

Istoria semnificatoare

Iisus Cristos este eternitatea care puncteaza istoria.

Fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia… Omul a depăsit conditia de animal abia atunci cînd în el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu permanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

Fara Dumnezeu, omul ramîne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramîne asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cînd, unde si în ce scop a aparut el în calitatea asta de om? Daca se întreaba singur si nu e un zeu în dreptul casei care sa-i reveleze data începutului, înseamna ca omul ramîne un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

Omul istoric mosteneste pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia libertatii, a împletit purul cu demonicul, viata cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlantuirea si, ramînînd captiv, jocul dintre el si lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt si drac, chiar daca pare a fi integru. Sufera de toate bolile si viciile imaginabile. Nu poate iesi singur din el si din natura.

Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni. Constatam actul individuatiei, dar nu ne dam seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Tutea, spun ce cred eu despre mine si cînd ramîn singur cu mine uit si unde m-am nascut; si în singuratate as muri de melancolie ca maimuta lui Andreev. Prezenta mea e definita de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existentei lui; e alcatuit din corp si suflet si joaca între corp si suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar daca este, nu e convingator. Dar nici corpul nu este, în nici un fel convingator. Capul nu are biruinta definitiva; faptul ca e muritor îi anuleaza esentialitatea. Tot ce exista în noi si nu ne obliga sa ne sinucidem din disperare, se cheama spirit.

***

Renasterea italiana, unde omul este situat în centrul universului, este eretica din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonica. Parerea mea este ca omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfacuta la grad biopsihic, omul e etern trist.

Autonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu între Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramîne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor.  Cînd zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatii  îl distinge de restul vietatilor, nescotindu-l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricît de savanta, nescotind omul decît aparent din regnul animal. Nicio consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de ccapra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar în mod absurd din natura.

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai că, daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezî în vîrf, pentru ca nu e nici în interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfîntul sta în fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facînd istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situeaza dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om împlinit, este fixata doar în timp si în spatiu.

Omul nu e o suma de miliarde de celule sau de organe. Ca nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evolutionista a stiintei.

Eu disting între omul modern si omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, si raportat la cel primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui. Ca nu se poate, din cel ce am fost întreg, sa fiu dumicat în epoci, în zile si în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor, si orelor din timpul lui Stefan cel Mare sau de cînd vorbesc eu acum, ci si al clipelor în care îl definesc ca neom. Ca trebuie sa acceptam: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul stiintific e neomul istoric. Tot ce face el poarta pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu. 

***

Nu pot evita neplacerile batrînetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pîna aproape la nouazeci de ani. Însa batrînii au o supapa foarte înteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cînd ma gîndesc la suferintele batrînetii, îmi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în craci. Stiinta si filozofia greaca sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

Exista o carte a unui savant american care încearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocotă si ca nu exista adevar în afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata întreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batrîn cînd a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca în afara de Biblie nu e nici un adevar.

Shakespeare, pe lînga Biblie, – eu demonstrez asta si la Sorbona – e scriitor din Gaesti.

***

În afara slujbelor bisericii, nu exista scara catre cer. Templul este spatiul sacru, în asa fel încît si vecinatatile devin sacre în prezenta lui.

Stii unde poti capata definitia omului? – te întreb. În templu. În biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul. În biserica afli ca existi.

Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici!

***

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batrîn: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent în ce cantitati, si te misti în sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapîn.

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindca materia îi premerge. Prima idee de creatie reala, au adus-o în istorie crestinii. De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cînd citesc cuvîntul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de rîs. Omul nu face altceva decît sa reflecte în litere, în muzica sau în filozofie petece de transcendenta.

Cum sa fie creatura creator? “Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cînd nu eram în viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sînt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi îl respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi sîntem crestini fara sa vrem. Si cînd sîntem atei sîntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul.

***

Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

A fi creştin înseamna a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sînt crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru ca e absolut.

Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin. Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sînt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casa în casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice în functie de geniul religios al epocii, nu în functie de ispravi politice. 

***

Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot sa spun ca Dumnezeu a facut un om purtator de drac. Daca omul e faptura lui Dumnezeu, dracul intra ocolit acolo, nu intra cu voia Lui.

Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a încoronat creatia sa. Si l-a însarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gîndirii logice.

Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gîndirea este o “spalare” a creierului. Asta ma face cîteodata sa cred ca gîndirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

***

Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

***

Europa e formata din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a celor latine si familia popoarelor slave. Parerea mea e ca dominanta e latina si spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominanta europeana. Nu Germania. S-au zbatut germanii, dar sînt tot subalterni, ca si slavii.

Asa, daca gîndesti omul ca european, au nemtii o expresie: a vorbi de puritate germana, poloneza, franceza este ridicol, pentru ca popoarele Europei sînt die Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adica doua babe surde, cu doi cîini, stau la taifas si dupa doua zile afla ca toti cateii fatati de catelusa nu seamana cu fiul babei.

***

Evreii au geniu religios. Ei au creat doua religii, iudaica si crestina. Mai glorioase nu vad religii în lume… Sînt o rasa superioara, sînt parintii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamna religie. Restul este arta si stiinta. Cultura înseamna la ei spirit si numai ei au lasat cultura pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaica si civilizatia e multiforma. Iudeo-germano-latino-slava. De ce au existat întotdeauna resentimente fata de ovrei? Stilul lor de viata. Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, acestia îi întelegeau la nivelul sticlei. Nu stiau ce sînt. Nu semanau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, vorbesc antropologic: pur si simplu nu-i întelegeau.

***

Unde e omul, în imanenta, absolut liber? Într-o bisericuta din lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa învaluit de ele ca si credinciosii.

Omul e liber si eliberat numai în templul crestin, acolo, în ritual, cînd se comunica tainele care îi învaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa înlocuiesti infinitul si autonomia gîndirii cu credinta în Dumnezeul crestin: “Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o aseman cu o frînghie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti sa cobori în întuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehiculul cu care poti sa cobori în întuneric, daca esti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru ca ei nu sînt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am învatat la închisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e rusine sa îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pîna la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divina din el.

***

Ideea mortii absolute sta la baza smintelii moderne.

Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut în fiecare zi!

Moartea ma determina sa fiu esential. Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului. M-a impresionat foarte mult sunetul pamîntului cazînd pe cosciugul lui Nae Ionescu.

Mortii antici nu sînt deloc frumosi. Numai mortii crestini sînt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîta de Ahile. Si plînge Ahile ca a omorît frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul ăleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi în principiu, mortii antici nu sînt frumosi. Crestinii sînt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

fragmente din Petre Ţuţea, Cugetări memorabile I, Bucureşti, 1999.

Din învăţătura Bisericii despre Maica Domnului

     Sfântul Chiril, Patriarhul Ierusalimului (prăznuit la 18 martie) este recunoscut unanim ca unul dintre Sfinţii Părinţi care au contribuit decisiv la stabilirea învăţăturii despre „Theotokos”. Nu doar prin masiva sa operă sau prin poziţiile sale teologice cruciale a reuşit să impună adevărurile de credinţă. Biserica creştină a re­cunoscut în el, iar Sinodul de la Efes (431) a confirmat, pe unul din păstrătorii credinţei, dar şi un înnoitor al gândirii teologice în sensul că a valorificat şi îmbogăţit învăţătura despre Domnul Hristos. Atât purtarea sa, cât şi predicile despre Născătoarea de Dumnezeu au reuşit, în pofida atacurilor contemporanilor săi şi a posterităţii, să ampli­fice şi să certifice învăţătura despre Fecioara Maria. În contextul lu­crărilor Sinodului de la Efes (431), personalitatea Sfântului Chiril a fost hotărâtoare, pentru că el a ajutat la stabilirea dogmei de credinţă orto­doxă. Chiar şi în deciziile dogmatice ale Sinodului de la Calcedon (451) au fost preluate afirmaţiile sale despre unirea ipostatică a firilor umană şi divina în persoana Mântuitorului Hristos. Teologia Sfântului Chiril despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost o punere în valoare a învăţăturii Bisericii despre ea, aşa cum a făcut în Apus, contemporanul său, Fericitul Augustin.

     Învăţătura Sfântului Chiril despre Maica Domnului dobândeşte o importanţă extraordinară, pentru că el nu o arată niciodată autonomă sau desprinsă de adevărul întrupării Logosului lui Dumnezeu. Pe lângă taina Întrupării Domnului, stă taina Maicii Lui, care se leagă de taina mântuirii noastre, a tuturor: „El S-a făcut Om, nu părelnic ca o nălucă, ci cu adevărat. El nu a trecut prin Fecioara precum trece apa printr-un canal. Cu adevărat El a luat trup din ea, a fost crescut de ea şi a mâncat şi a băut precum facem şi noi. Căci dacă s-ar fi întrupat Domnul numai în aparenţă, atunci şi noi am învia numai în aparenţă, nu cu adevărat. În Hristos sunt două naturi: omenească, cea care a fost văzută, şi cea dumnezeiască, care a rămas nevăzută. Cu adevărat El a mâncat, ca Om, ca şi noi, căci a fost supus tuturor nevoilor ca şi noi; ca Dumnezeu însă a hrănit cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini. Într-adevăr, ca Om a murit, dar ca Dumnezeu a înviat pe un om mort de patru zile. Ca Om a dormit într-o barcă, dar ca Dumnezeu a mers pe valurile mării”.

     Fecioara Maria, logodnica Preacurată a Dreptului Iosif. În progra­mul catehetic al Bisericii din Ierusalim, Fecioara Maria a ocupat un loc important, deoarece Sfântul Chiril era conştient că Întruparea Domnului nu poate fi înţeleasă aşa cum trebuie decât prin prisma persoanei ei. Încercarea de explicare a tainei venirii Domnului pe pământ include în mod necesar referirea la Maica Sa. Îndemnul acestui Sfânt Părinte este ca toţi să se străduiască să urmeze pe Fecioara Maria prin practicarea virtuţilor. El precizează învăţătura despre ea prin prorocirile biblice: „O, iubitorilor de feciorie şi păstrători ai curăţiei să cinstim toţi cu buze curate pe Domnul Cel Născut din Fecioara”. Apoi: „Căci ar fi poate nevoie să întrebăm pe evrei: s-a înşelat ori a minţit oare proorocul Isaia când a spus ca Emanuel Se va naşte dintr-o Fecioară? Dacă ei spun că El este mincinos, totuşi nu pot să dovedească nimic; căci şi pe prorocii de odinioară îi făceau mincinoşi şi-i ucideau cu pietre. Deci, dacă proorocul a spus adevărul, atunci ei trebuie să primească pe Emanuel! Cel Care trebuia să vină si Cel Ce era aşteptat, S-a născut ori nu dintr-o Fecioară? Dacă crezi că nu, atunci învinuieşti pe proroc de minciună. Iar dacă aştepţi ca aceasta să se întâmple în viitor, de ce nu primeşti ceea ce iată, s-a petrecut deja?”

     Iată că una din obiecţiile importante ale ereticilor era legată de posi­bilitatea sau imposibilitatea zămislirii feciorelnice a Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos în pântecele Fecioarei Maria. Ca si alţi Părinţi, Sfântul Chiril arată că adevărul este numai în Biserică, că a rămas întotdeauna acelaşi. „Noi (Biserica) primim adevărul că Logosul lui Dumnezeu S-a făcut Om nu prin voinţa unui bărbat şi a unei femei, aşa cum zic ereticii, ci după cum ne învaţă Evangheliile: “«Şi S-a făcut Om din Fecioara şi din Duhul Sfânt»; aceasta s-a petrecut cu adevărat şi nu în aparenţă.”

     Adevărul de credinţă, chiar dacă este răstălmăcit de eretici sau de evrei, rămâne puternic, pentru că Scripturile sunt cele ce mărturisesc de­spre locul, timpul şi modul Întrupării Domnului: „Să nu primiţi mărturia oricărui om, ci numai dacă este în acord cu Scripturile care vorbesc de­spre Fecioara, despre locul, despre timpul şi despre cum s-au petrecut toate.”

     Ca să o facă mai uşor de înţeles catehumenilor, Sfântul Chiril prezintă tema maternităţii divine într-un stil retoric, recurgând la paralela dintre Fecioara Maria şi Eva şi îndemnând mai ales la meditaţie asupra a ceea ce spun profeţii: „Să ne întrebăm iarăşi de unde şi cum a venit (Mântui­torul)? Prorocul Isaia este cel ce ne răspunde: «lată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi-i vor pune numele lui Emanuel» (Isaia 7,14). „Moartea a venit printr-o fecioară, Eva. De aceea era nevoie ca Viaţa să vină tot printr-o fecioară, căci aşa cum şarpele a înşelat la început, la fel Arhanghelul Gavriil să aducă vestea cea minunată la urmă.”

     Un exemplu de tâlcuire scripturistică şi de meditaţie asupra Reve­laţiei lui Dumnezeu se află într-un alt text al Sfântului Chiril. În acesta se poate observa atenţia deosebită pe care a acordat-o învăţăturii despre Fe­cioara Maria: „Să citim iarăşi ce spun Scripturile: «Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus» (Isaia 7,11). Să înţelegem că un „semn” este ceva cu totul deosebit. Precum apele si stâncile care au fost semnele trecerii prin mare sau întoarcerea soarelui înapoi şi alte lucruri asemănătoare. Dar ce să spun ca pildă împotriva evreilor decât cele despre domnia lui Ahaz de 60 de ani. Ezechia s-a născut cu 9 ani mai devreme decât acela. Ce nevoie era ca să se facă o prorocie despre cineva care avea să se nască mai înainte ca tatăl lui să fie împărat? Căci cu adevărat el nu a spus: «a luat», ci a Spus: «va lua», arătând profeţia”.

     Theotokia Maicii Domnului. Ca cei mai mulţi Părinţi de dinainte de Sinodul de la Efes, Sfântul Chiril nu insistă asupra termenului de Theotokos pentru Născătoarea de Dumnezeu. Deşi numai o singură dată găsim termenul acesta în Catehezele sale, totuşi, se poate observa că au­torul a crezut cu tărie în Fecioara Maria ca „Născătoare de Dumnezeu”: „Iubiţilor, iată că multe mărturii am adus despre Hristos. Părintele ceresc dă mărturie despre Naşterea cu adevărat a Fiului Său, Sfântul Duh mărturiseşte despre Naştere, coborând în chip văzut asupra Lui, Arhan­ghelul Gavriil mărturiseşte despre Naştere aducând vestea minunată Mariei, Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu dă mărturie despre Naşte­rea Lui.”

     Sfântul Chiril a vorbit despre Fecioara Maria doar în contextul În­trupării Domnului, numindu-L „Dumnezeu, Fiul Născut din Fecioară” şi nu lasă nicio clipă să se vadă vreo îndoială cu privire la învăţătura Bi­sericii depre ea: „Nu este cuvenit să adorăm un om, dar nici nu-i permis să credem că El este numai Dumnezeu, respingând omenitatea Sa. Căci dacă Hristos a fost Dumnezeu deplin -şi aşa este! – dar nu a luat întreaga omenitate, atunci suntem străini de mântuire. Să-L adorăm ca pe un Dumnezeu, dar să credem că El S-a făcut Om. Nu se cuvine să susţinem că El este Om, lăsând deoparte dumnezeirea Lui; şi în niciun caz nu ne mântuieşte să mărturisim dumnezeirea Lui, fără să mărturisim şi omeni­tatea Lui.”

     În acest loc – o mărturie despre unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos – se relevă faptul că Fecioara Maria este cu adevărat Maica Domnului. Prin ea şi din ea a luat Mântuitorul nostru Hristos firea Sa omenească, iar amestec, schimbare sau împărţire a vreunei firi în Persoana Sa nu poate să existe. Concluzia imediată este aceea a importantei deosebite a persoanei Fe­cioarei Maria în stabilirea învăţăturilor de credinţă ale Bisericii.

     Fecioara Maria – model ascetic de trăire. Pentru Sfântul Chirii Fe­cioara Maria nu este doar persoana care a mijlocot venirea Fiului lui Dumnezeu în lume ci, ca şi Sfântul Atanasie sau Sfântul Epifaniu, el o arată model de vieţuire sfântă; „Să urmăm toţi, prin harul lui Dumnezeu, calea curăţiei, tineri si fecioare, bătrâni si copii, fără să ne dedăm lăcomiei, ci rugându-ne Domnului Hristos. Să nu ne întoarcem ochii de la slava curăţiei, care este coroana îngerilor şi viaţa îngerească! Cei care urmează curăţia sunt îngeri ce locuiesc pe pământ. Fecioarele vor avea locul lor cu Fecioara Maria. Să ne ridicăm de sub povara podoabelor, a privirilor necurate, a gesturilor desfrânate, a parfumurilor care duc la stârnirea poftelor plăcerii. În loc de acestea să primim parfumul frumos al rugăciunii, al faptelor bune şi al sfinţeniei trupeşti, aşa cum ne va spune nouă Fiul Fecioarei, celor ce vom fi bărbaţi drepţi si femei preacinstite: «Voi aşeza lăcaşul Meu în mijlocul vostru si sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu» (Levitic 26, 11-12) .”

     Autorul propune aici un model de viaţă pentru toţi oamenii, lăudând starea de curăţie, de feciorie trupească si sufletească a Fecioarei Maria, pe care o vede încununată de toate virtuţile. Ascetismul său nu este su­praomenesc, ci la îndemâna tuturor, pentru că şi alţii înainte au putut urma lui Dumnezeu în toată curăţia. Chipul şi viaţa Maicii Domnului sunt pentru autor cel dintâi model de trăire.

     Sfântul Chiril deschide calea unei Teologii a frumuseţii, a trăirii creştine, după modelul sfinţilor: „La început femeia era obligată să sa­tisfacă pe bărbat, deoarece Eva, născută din Adam şi nu dintr-o mamă a fost făcută din bărbatul ei. Pe când Maria nu a născut om aşa cum fac oamenii, ci ea a născut în chip feciorelnic, prin lucrarea Sfântului Duh şi prin puterea lui Dumnezeu.”

     Aşadar, Catehezele Sfântului Chiril ne oferă o mărturie asupra orto­doxiei credinţei în veacul al IV-lea. În mai multe rânduri, în Catehezele sale, acest Sfânt Părinte a scris despre Fecioara Maria, combătând „fa­bulele” ereticilor şi încercând să ofere catehumenilor o învăţătură clară, ortodoxă.

     Zămislirea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu sunt minuni săvârşite de Dumnezeu cu ajutorul Fecioarei Maria, pe care întreaga Sfântă Scrip­tură le mărturiseşte. Ereticii şi cei ce nu cred în Fecioara Maria, nu cred de fapt în puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume.

     Pe un ton simplu, spontan, Sfântul Chiril a dorit să exprime acest adevăr: cine „înţelege” pe Fecioara Maria, „înţelege”, de fapt, o parte din tainele lui Dumnezeu. Deşi foloseşte numele de „Născătoare de Dumnezeu” doar o singura data (Cateheza 12.3) este evident că el crede în maternitatea divină a Fecioarei Maria.

     Prin operele Sfântului Chiril s-a dezvoltat mai mult cultul Maicii Domnului, căci nu se poate afirma că el doar a scris despre ea fără ca să o cinstească şi să o cheme în ajutor sau, mai mult, fără a o arăta pildă de credinţă şi de viaţă.

(fragmente din MAICA DOMNULUI în teologia Sfinţilor Părinţi, de pr. Adrian Lucian Dinu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, pp. 74-79)

Experimentul ZAICA

„Dorel Zaica este de multă vreme cea mai importantă figură a pedagogiei artistice din România. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi de a reacţiona la provocările istoriei şi realului în genere. Spontanietatea, firescul, autenticitatea – iată reperele acestui tip de educaţie. Profesorul intră în joc alături de elevii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi“. (Andrei Pleşu)

 „De ani de zile, el lucrează cu elevi de diferite vârste, în cadrul unor foarte interesante experimente de creativitate. Micii lui ucenici sunt invitaţi să formuleze definiţii ale celor mai cunoscute dintre lucrurile cotidiene, apoi sunt incitaţi să le şi picteze. Rezultatele sunt uluitoare. Descoperindu-le, regretatul etnolog Irina Nicolau le-a strâns într-un volum intitulat simplu Experimentul Zaica“. (Luiza Barcan, „Adevărul Literar şi Artistic“, 7 iunie 2005)

„Cred că lucrurilor speciale pe care Dorel Zaica nu conteneşte să ni le ofere de atâţia ani li se poate atribui o parolă: «fermecător» şi un mesaj: «Aveţi grijă de copii!»“. (Ioan Crăciun, Cuvânt de deschidere la expoziţia Dorel Zaica şi elevii săi, 8 februarie 2006, Institutul Cultural Român)

 

• Cum arată stelele?

“Stelele sunt bleu şi sunt din colţ în colţ. ”

•  Cum facem noi să ţinem minte?

“Creierul imprimă tot ce gesticulăm noi cu buzele şi aşa e memoria. ” (11 ani)

“Poezia trece prin vene, prin toate vasele capitulare şi ajunge în creier. (12 ani)

•  De ce le-a crescut girafelor gâtul atât de lung?

“Pe vremuri, la moşiile împăraţilor şi regilor, oamenii legau gâtul la girafă cu o aţă, de o balustradă şi se punea un pietroi, care cântărea o tonă. Ei i s-a format gâtul lung. Celelalte girafe s-au născut din girafa asta la fel. ”

•  Dar ce aveau cu girafa aia de o chinuiau în halul ăla?

“Girafa asta era pedepsita, că nu muncea la unele munci agricole.” (7 ani)

•  Chiar nu le este frică deloc pompierilor de foc?

“Pompierii nu se ard, că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme.” (6 ani) 

•  De ce aleargă sângele prin corpul nostru şi nu stă pe loc?

“Sângele umblă prin corp, ca să-i prindă pe microbi şi să-i înece.” (6 ani)

•  De ce ceaşca-i într-o ureche, iar cratiţa le are pe amândouă?

“Ceaşca este într-o ureche, deoarece aşa vrea ea să fie mai elegantă şi nu clăpăugă ca o cratiţă.” (12 ani)

•  Ce s-ar întampla dac-ar nimeri un înger in iad şi un drac în Rai?

“Dacă nimereşte un drac în Rai va fi cum a fost cu Adam şi cu Eva care au dat primii de dracu’ gol.” (13 ani)

“Dracul în Rai s-ar descuraja de tot în faţa crucii, în fata sfinţeniei tuturor îngerilor, pe când îngerul ar fi din ce în ce mai încurajat să se ţină de drăciile dracilor.” (13 ani)

“Dacă ar intra un drac în Rai le-ar dezordona aripile la toţi îngerii”. (9 ani)

•  Ce limba se foloseşte în iad şi in Rai?

“In Rai vorbim limba mută, în iad vorbim româneşte. ” (8 ani)

“În Rai şi în iad nu se vorbeşte nicio limbă, deoarece tot ce a fost de spus, s-a spus înainte să ajungem acolo. ” (13 ani)

“Dispăruţii din viaţă vorbesc în iad şi-n Rai tot o limba dispărută. ” (14 ani)

•  La uşa inimii cuiva, trebuie sa ne rugam, sa năvălim sau să ciocănim?

“La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocaneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi. ” (11 ani)

“La uşa inimii cuiva, nu ne rugăm, cel mai bun lucru este să-i căutăm cheia. ” (13 ani)

“La uşa inimii cuiva, trebuie să ne mişcăm şi să dorim cu încetinitorul. ” (13 ani)

•  Oare işi povestesc ceva licuricii şi stelele, cât e noaptea de lungă?

“Stelele le întreabă pe gâzele mici, licuricii, ce fac ele într-o viaţă atât de scurtă, iar licuricii nu înţeleg ce mănâncă stelele de trăiesc atât de mult.” (12 ani)

•  La ce folosesc sprâncenele?

“Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi.” (6 ani)

•  De ce au cruce pe spate unii păianjeni?

“Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popa la păianjeni. ” (7 ani)

•  Ce este cerul?

“Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari. ” (5 ani)

“Cerul umblă pe sus şi se rotunjeşte. ” (7 ani)

•  Ce este zâmbetul?

“A zâmbi înseamnã să râzi parcă în gândul tãu. ” (8 ani)

“A zâmbi este când nişte oameni râd cu gura închisă, ca să nu deranjeze oamenii de la bloc.” (7 ani)

 ***

• „Norii care umblă degeaba au fost storşi de Dumnezeu şi acum se odihnesc.“ (Adina Ioana Marin, cl. V-a, 11 ani şi 11 luni)

 

• „Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul.“ (Cătălina Panicu, cl. VIII-a, 14 ani şi 11 luni)

 

• „Curcubeul este toboganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc.“ (Victoria Ecaterina Lupuşor, cl. V-a, 11 ani şi 2 luni)

 

• „Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii.“ (Dănuţ Gheorghe, cl. I, 7 ani)

 

• „Biserica este zâmbetul pământului.“ (Ruxandra Mocean, cl. VII-a, 14 ani şi 3 luni)

 

• „Aureola stă în cerc în jurul capului, la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri.“ (Cristian Hurmuzi, cl. VI-a, 12 ani)

 

• „Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.“ (Iuliana Matei, cl. VIII-a, 14 ani şi 7 luni)

 

• „Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.“ (Ana Maria Badea, cl. VII-a, 13 ani şi 4 luni)

 

• „Duhul Sfânt este memoria iubirii.“ (Roxana Zaharia, cl. VIII-a, 15 ani)

 

• „Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.“ (Deniz Ali, cl. V-a, 11 ani şi 6 luni)

 

• „Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.“ (Sabina Dallu, cl. VI-a, 12 ani şi 7 luni)

 

• „Avocatul apărării noastre la Judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.“  (Anca Mateescu, cl. VIII-a, 15 ani şi 2 luni)

 

• „Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.“ (Cătălina Opaină, cl. VIII-a, 14 ani şi 10 luni)

 

• „Biserica este o scară unde oamenii care urcă Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care coboară spre oameni.“ (Bogdan George Ivanov, cl. VII-a, 13 ani şi 7 luni)

Sfântul Nicolae Velimirovici: Predică la EVANGHELIA DESPRE BIRUINŢA ASUPRA ISPITEI (Matei 4:1-11)

Să vedem acum în ce chip întrupează Domnul cuvintele Sale  despre postire, priveghere şi biruirea ispitelor printr-un trup minunat de lucrări şi întâmplări. După botezul Său în Iordan, El pleacă în pustie, ca să-Şi asume marea nevoinţă a postirii, privegherii şi a luptei cu Satan.

Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. De ce îndată după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă. Înţeleptul Ioan Gură de Aur spune: “Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm.” Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşază în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi  prin botez, Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu? În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, birunţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.

De ce a fost Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit? Ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmpător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui Satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Căci se spune că Duhul L-a dus pe Iisus în pustiu.

În pustiu, Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ce privelişte înspăimântătoare! În timp ce păcătoşii, pentru care Hristos a venit pe pământ, trândăvesc petrecând în plăceri pământeşti, cu mâncare şi băutură din belşug, El, Prietenul păcătoşilor, stă în pustiu, singur, şi petrece în rugăciune cu lacrimi, zi şi noapte, fără pâine şi fără apă, atât ziua, cât şi noaptea, în toată vremea celor patruzeci de zile şi nopţi. Domnul a făcut aceasta pentru a-Şi arăta dragostea nemăsurată pentru oameni, pe care El i-a curăţit prin postul Său şi i-a învăţat prin pilda Sa; şi, prin aceasta, să arate legătura Sa strânsă cu Tatăl Său Cel ceresc, şi ascultarea Sa faţă de Acesta. Doamne, tot ce spun oamenii că nu pot face, El a făcut; şi tot ceea ce oamenii fac fără de voie şi cu cârteală, El a făcut cu ascultare şi cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a crezut că nu se poate împlini. Poporul ales, în bogăţiile Egiptului, a căzut de la Dumnezeu. A fost şi El în Egipt, dar a rămas neatins de Egipt, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iosif. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustiu şi, acolo, aceştia s-au simţit departe de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu cu voia Lui i-a trimis acolo şi i-a hrănit cu mană cerească. Şi El a petrecut patruzeci de zile în pustiu fără mâncare şi băutură, în smerenie şi ascultare neschimbată faţă de Dumnezeu. În cele din urmă, poporul ales, ajungând în Pământul Făgăduinţei, s-a îndepărtat de Dumnezeu, deşi Dumnezeu necontenit le aducea aminte de El prin legi şi prooroci. Şi El, în Pământul  Făgăduinţei, când fusese deja recunoscut de către unii ca Domnul, Mesia, a rămas credincios, smerit şi ascultător faţă de Tatăl Său din cer.

După patruzeci de zile de priveghere necurmată, de post şi rugăciune, Domnul Iisus la urmă a flămânzit. Apoi, apropiindu-se ispititorul de El a început să-L ispitească.

Înşelătorul I-a întins prima ispită împotriva trupului, împotriva trupului înfometat al Mântuitorului, zicând către El: ”De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.” De ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-i spună aceasta lui Iisus? Aceasta ar fi fost o ispită mai mare pentru un om flămând – ca să vadă şi să miroasă pâine scoasă din cuptor. De ce nu a făcut diavolul aceasta şi să-i aducă pâine gata făcută flămândului Iisus? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu putea. În neputinţa sa, el caută chiar în Hristos mijloacele de a pricinui ispita. Dumnezeu este Făcătorul pietrei şi al pâinii. Chiar în facere, Dumnezeu face pâine din piatră: adică din pământ. Schimbarea minunată a pietrei în pâine este lucrarea pe care Dumnezeu o face în fiecare zi, căci El face în fiecare zi minunea de a schimba pâinea în sânge. Dar numai Dumnezeu singur poate să facă aceasta şi nimeni altcineva; Iisus putea să facă aceasta fără nici un îndemn, numai dacă El dorea. Nu există post pentru cel care nu are ce mânca şi care nu are nimic, ci post este pentru cel care are, care poate avea, dar nu mănâncă. Este clar din cuvintele diavolului că, el este îndemnat să-L batjocorească pe Dumnezeu, că spune: ”Aceasta este puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni! Pustiu pietros şi gol peste tot. Nu este pâine nicăieri pentru omul flămând. Dumnezeu a făcut omul şi l-a aşezat în loc pustiu, fără pâine, ca el să sufere şi să moară de foame. Unde este această putere, unde este această dragoste, unde este mila lui Dumnezeu? Aşa că Tu, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă poţi, schimbă aceste pietre în pâini şi mănâncă. Dacă Dumnezeu nu Ţi-a dat această putere, ce Te ţine legat de Dumnezeu? Hai cu mine împotriva lui Dumnezeu!” Doamne, aceste şoptiri şi îndemnări au mare izbândă în oamenii cei mulţi, care sunt slabi în credinţă.

(Zigabenus spune: “Niciodată să nu ai încredere în diavol, chiar dacă ţi-ar spune ceva de folos şi trebuincios, căci el ademeneşte prin ceva ce este de folos şi sfârşeşte cu ceva ce este rău; să nu faci niciodată voia dracilor, fie din pricina foamei sau din vreo altă trebuinţă, ci fugi către Dumnezeu.”)

 Dar, la această ticăloşie şi răutate hulitoare, Hristos rămîne în pace şi dă răspunsul care trebuie, la sfârşitul lumii, să slujească drept învăţătură şi mustrare celor lacomi din lumea aceasta: El spune că “Stă scris că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului.” (vezi Deuteronom 8:3). Este mai greu să faci, decât să dai ca hrană, ceea ce este deja făcut.. Şi Dumnezeu, prin cuvântul Său, a făcut tot ceea ce există şi poate, prin cuvântul Său, să hrănească întreaga Sa zidire. Cum altfel s-ar hrăni puterile şi cetele cereşti, dacă nu prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu? Ne-am repezit la hrana făcută din ţărână când am părăsit cuvântul lui Dumnezeu, deşi viaţa care vine la noi prin această ţărână nu vine din ţărână, ci din cuvântul lui Dumnezeu. “Viază-mă după cuvântul Tău” spune psalmistul (Psalm 118:25) şi cuvintele Domnului sunt “mai dulci decât mierea şi fagurele” (18:11). Nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că se află viaţă şi lumină în pâinea dobândită din ţărână, ci se spune aceasta despre cuvâtnul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1:4). Toată viaţa se află în Dumnezeu şi nu există nici un fel de viaţă fără El. Toate celelalte – hrana şi apa, şi aerul, şi lumina – nu sunt viaţă sau izvor al vieţii, ci numai căi ale vieţii. Şi acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în îmbrăcăminte bogată şi ispititoare pentru noi, care suntem făpturi trupeşti. Îngerii, care sunt fără de păcat, nu se folosesc de nici un fel de căi, pentru că ei se hrănesc cu viaţă din cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu. Dar noi nu putem face aceasta, pentru că noi am pierdut din putere şi ne-am făcut slabi prin păcat. Noi nu am putea suporta cuvântul curat şi deschis al lui Dumnezeu – acesta ar fi pentru noi hrană prea bogată. Deoarece Apostolul ne învaţă: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii.” (Evrei 4:12). Iată cât este de puternic şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit Hristos, ca plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, să vină pe pământ, fără să fie îmbrăcat în veşmânt gros şi cu simţiri trupeşti, care să-I însoţească venirea? Simţindu-I atotputernicia lui Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Proorocul Maleahi a spus cu frică: “Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (3:2).

Hristos Însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea primeşte putere şi hrană dătătoare-de-viaţă. De ce ar schimba El pietre în pâine? El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea. Aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii.

Cea de-a doua ispită a fost îndreptată către cugetul Său. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: “Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău.” Diavolul începe aici din nou cu cuvinte urâcioase: “Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar aici, după cum vedem, el începe să se folosească de Sfânta Scriptură (Psalm 90:11-12), răsucind cu totul cuvintele pe care le citează, aşa cum fac toţi vrăjmaşi lui Dumnezeu şi ai legii Sale.

Dacă cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua ispită a fost îndreptată către învăţaţii încrezuţi, cei mândri şi cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mâdria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare. Căci, adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea. Cel care îşi sporeşte mândria îşi sporeşte slăbiciunea. Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt. Şi atunci când un om încrezut îşi sporeşte slăbiciunea până la capăt şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu până la capăt, el socoteşte că atunci stă pe proprile sale picioare, în vârful Bisericii lui Dumnezeu, şi astfel L-a aşezat chiar pe Dumnezeu sub picioarele sale. Tocmai atunci se apropie de el Satan cu ispita, spunând: “Aruncă-te! Îngerii tăi (adică idolii tăi) te vor susţine ca să nu cazi!”

Şi ce răspunde Domnul Iisus ispititorului? Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt şi, de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile prosteşti ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea. Dumnezeu nu a făcut niciodată nici o minune şi nici nu va face nici una, niciodată, pentru a împlini iscodirea fără de nici un folos a omului. Toate minunile pe care le-a făcut au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă. Noi Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El. Cei care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare. Dumnezeu este îndelung răbdător. Şi în această îndelungă răbdare, El le îndură batjocura, mândria şi toată hula, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi, cu ruşine, să se pocăiască. Dar, până la urmă, dacă aceştia rămân cu inima învârtoşată – care vine tot din înălţarea minţii lor – Dumnezeu îi lasă cu totul în puterea diavolului, a ispitei. Sfântu Isidor Pelusiotul spune în a sa Scrisoare către Diaconul Ioan (Scrisori, nr. 4): “Dumnezeu a făgăduit tărie celui ce se află în primejdie, iar nu celui care Îl ispiteşte; celui care se află în necaz, iar nu celui care face totul pentru a dobândi pentru sine o părere înaltă, ca să câştige slavă deşartă.” Şi diavolul, ispititorul, îi înalţă până în vârful cel mai de sus al mândriei, apoi le spune să se arunce jos. Şi ei sar, ascultând, şi pier. Şi numele lor se şterge pentru veşnicie din Cartea Vieţii.

Diavolul îndreaptă cea de-a treia ispită către inima Lui: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Aceasta este ispita bogăţiilor, puterii şi măririi. Nu se pot număra cei care cad în această prăpastie drăcească. Cum poate să dea diavolul ceea ce nu este al lui? Că spune proorocul: “Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea.” (Psalm 23:1). Dar diavolul minte, fiind, aşa cum spun cuvintele Mântuitorului, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). Numai nebunii, care uită că Dumnezeul Cel viu şi adevărat este atotmilostiv şi este singurul Domn al lumii, intră în cursa acestor minciuni. Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este lor de folos , dar ceea ce le făgăduieşte diavolul să le dea, şi chiar le dă, este pierzător. Fiindcă el nu dă din ceea ce este al lui, ci dă ceea ce a luat, a furat – a furat de la Dumnezeu Atotvăzătorul. Aşadar, darurile lui Dumnezeu sunt trainice şi binecuvântate, în timp ce cele ale diavolului sunt trecătoare ca vântul şi blestemate.

În vremea acestei ultime ispite, în care diavolul se foloseşte de cea mai mare minciună din lume şi în care el cere Domnului ceva ce depăşeşte orice închipuire de mândrie, de care numai diavolul este în stare, Domnul Iisus, Care pe toate le cunoaşte, strigă: “Piei, satano!” (Deşi, ca să luăm învăţăminte, El nu lasă fără lămurire şi fără a cita din Sfânta Scriptură şi spune: căci scris este “Domnului Dumnezeului tău să te îmchini şi Lui singur să-I slujeşti.”)

O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului. Omul care este legat de Dumnezeu într-un fel oarecare, este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul: este cu totul nepotrivit pentru cel bogat, să caute şi să primească ceva din mâna cerşetorului. Dumnezeu este cu adevărat bogat şi, după El, îngerii sunt cei mai bogaţi; apoi omul, apoi animalele,  plantele, stelele şi mineralele. Fiecare dintre zidirile lui Dumnezeu are ceva, ce a primit din marea bogăţie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, diavolul nu are nimic dacă nu fură.

Probabil că Satan L-a mai ispitit pe Hristos şi cu alte ispite, văzând în faţa lui un om fără de asemănare, care niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, sau cât de puţin, nu S-a lăsat în mâna lucrăturii lui. Dar Evangheliştii citează aceste trei ispite importante, în care se pot înţelege toate celelalte ispite din viaţa oamenilor. Cea dintâi este ispita trupului, sau a firii sale îndărătnice; a doua este ispita minţii, sau a firii noastre cugetătoare şi cea de-a treia este ispita inimii, sau a firii noastre simţitoare. Cea dintăi ispită se arată cel mai adesea înaintea celor împuţinaţi cu anii, cea de a doua ispită se arată mai ales înaintea oamenilor adunaţi cu anii şi cea de a treia ispită se arată mai ales celor mai trecuţi cu anii. Lupta celor împuţinaţi cu anii, este împotriva patimilor trupeşti şi a poftelor; cei adunaţi cu anii se luptă împotriva înălţării minţii, împotriva darurilor cunoaşterii şi ale minţii; cei mai trecuţi cu anii se luptă împotriva iubirii de arginţi, de putere şi de înălţare – şi dintre acestea trei, iubirea de arginţi este cea mai îngrozitoare dintre toate patimile. Şi astfel cele trei mari ispite ale lui Satan, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus, şi cu care ne ispiteşte pe fiecare dintre noi sunt: iubirea de lenevire, iubirea de înălţare şi iubirea de arginţi.

Domnul nostru a ieşit biruitor din toate cele trei de ispite şi aceasta s-a întâmplat în împrejurările cele mai grele: foame şi sete, fără nici un acoperiş deasupra capului, fără prieteni, în pustiu şi în singurătate. El a răbdat într-un asemenea chip, încât l-a alungat pe diavol de la El: Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Î slujeau.

Dar unde fuseseră îngerii până atunci? De ce nu se aflau în preajmă ca să Îl ajute? Fără, îndoială, ei s-au retras la porunca Lui, cum este iarăşi fără nici o îndoială că, El putea să le ceară ajutorul când, şi în măsura în care dorea El.  Chiar El a dovedit aceasta, când a fost dus în locul numit Ghetsimani pentru judecată. Un ucenic de-al Său a scos sabia ca să-L apere pe Învăţător, dar Hristos l-a oprit zicând: “Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26:53). Dar El nu dorea aceasta. Ca om, El dorea să fie ispitit de Satan. Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, ca să-l ajute în lupta lui împotriva ispitei. Hristos a vrut să fie singur, fără nici un înger măcar. Prin rânduiala lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt de obicei ispitiţi de mai puţine duhuri rele, dar El a vrut să fie ispitit chiar de Satan, căpetenia tuturor duhurilor rele. Pe scurt, El a vrut să lupte, în împrejurările cele mai grele, cu cele mai grele ispite şi împotriva celui mai mare înşelător al neamului omenesc, căruia Adam şi Eva i s-au supus în Rai. Şi El a luptat şi a fost biruitor şi ne-a lăsat un exemplu de izbândire fără de asemănare, plin de încurajare şi însufleţire. Marele Isaia, văzând mai dinainte această luptă şi biruinţă a Domnului, a proorocit astfel: “Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic Îşi aprinde râvna Lui.” (Isaia 42:13).

Când Eroul eroilor câştigase izbânda, atunci El a îngăduit îngerilor Săi să se apropie: Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau.

După ce cel mai mare Iubitor al omenirii şi cel mai mare Prieten pe care îl putem avea, ne-a dat acest pildă de a fi venit pe acest pământ păcătos, care dintre noi ar cuteza să se plângă de vreo suferinţă din această viaţă? Nimeni care are ruşine sau conştiinţă. De aceea să ne grăbim cât ne mai aflăm încă în această viaţă tulburătoare (care îndată se va scurta); cu grabă mare să ne pocăim de lenevire şi de nebăgarea de seamă, în împlinirea legilor lui Dumnezeu. Cu ascultare faţă de Dumnezeu, să ne repezim să ne lepădăm de păcatul de a cârti împotriva voii Lui. Cu smerenie şi cu ascultare, să împlinim tot ceea ce ne cere Dumnezeu: post, rugăciune, trezvia duhului nostru şi paza atentă asupra vicleşugurilor ispititorului celui rău şi ale tuturor slujitorilor lui neputincioşi. El nu caută neapărat să izbândim, pentru că El ştie că nu putem dobândi aceasta. El caută numai evlavie faţă de voia Lui, smerenie şi ascultare. Armele sunt ale Lui şi biruinţa este tot a Lui. El va fi totdeauna alături de noi şi îngerii Lui ne vor sluji. Minunat este Dumnezeu întru puterea Lui, neasemuit este El întru bogăţiile Lui şi de negrăit prin cuvânt întru mila Lui. Mila Lui pentru noi oamenii este atât de mare, că ne dăruieşte   biruinţa Lui. Lui I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, din partea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.