ȘAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte și despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Gabriela, ce tâlcuiește ‘Dumnezeu este puterea mea’

un articol de Raluca Brodner

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: “Credinţa fără fapte este moartă” (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: “Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei.”

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, “încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor”.

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. “Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj”, povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

“Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum”, mărturiseşte cu lacrimi Gabriela.

“Nu îmi pierd speranţa”

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: “Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat.

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat.”

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR – Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache.

De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/

Sursa:http://www.ziarullumina.ro/articole;1907;1;70285;0;Impreuna-o-putem-ajuta-pe-Gabriela-sa-vada.html

Fiule, dă-mi inima ta!

    A patra săptămână

….„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi a păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s-a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul  vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în Duh. Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într-un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel Ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui Ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă tiranului, celui ce este cel
mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă ar împinge copilul mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a-i da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi!
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia (în căsătorie), şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

(fragment din Inima în Marele Post a SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI, EPISCOPUL OHRIDEI ȘI JICEI, Editura Predania, București, 2010, pp. 16-18)

Pentru cei care vor să citească în fiecare săptămână a Postului Mare câte un cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, pot descărca de aici toată cartea.

Tânără, singură și mamă

         Aflate în situația ei, multe tinere aleg avortul. Li se pare singura cale să scape de ”pacostea” de a avea în grijă un suflet. Nu realizează că este o crimă, că omul are o identitate din momentul concepției lui. Copilul, care ”poartă” vina iresponsabilității lor, trebuie să plătească cu viața. Și totuși, există și tineri, ca Andreea, care au ales viața. Pentru unii ca aceștia, nașterea este firescul și împlinirea vieții, miracolul ei perpetuu.

      Numele meu este Andreea și am 22 de ani. Am avut o relație, de aproape trei ani, cu un băiat pe care l-am iubit enorm, însă dragostea s-a stins subit, în urma scenelor de gelozie și comportamentul lui schimbat în mod radical. Când am început relația, eu eram fecioară și așteptam momentul potrivit pentru a începe un raport intim cu el. Între timp, el se schimba din rău în mai rău, motiv pentru care eu amânam ‘momentul’, în speranța că el își va reveni și va fi așa cum îl cunoscusem. Mă judeca aspru din cauza locului de muncă pe care îl aveam, și anume dansam ca animatoare in diferite cluburi din capitală, job constrâns și de situația familială, aspect pe care îl cunoștea foarte bine.

        Tragedia familiei mele a început din momentul în care ne-a murit o o soră într-un accident de mașină. De atunci, mama a intrat într-o depresie cronică foarte periculoasă. În tinerețe, ea fusese diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, trecând prin mai multe episoade care prezentau labilitate la nivel psihic. Tata ne-a părăsit și el, încă de la o vârstă fragedă. Am rămas patru surori din cele cinci, însă doar eu , cea mai mică dintre toate, și cu o altă surioară, cu un an mai mare decât mine, am rămas alături de mama, să avem grijă de ea și să o întreținem, de 5 ani încoace. Mă întrețin și pe mine, și pe mama de la o vârstă fragedă, dar, între timp, am terminat și o facultate, în timpul căreia nu îmi permiteam un job de zi, plus că un salariu normal nu îmi acoperea toate cheltuielile.

          Am plecat în Italia să muncesc ca ‘hostess’ într-un night club deoarece relația meu cu respectivul scârțâia și m-am gândit că, poate, această pauză, o să îl facă pe el să reflecteze și să mă prețuiască la adevărata valoare. După nouă luni, m-am întors în țară, la el, cu dorința arzătoare să ne împăcăm și să o luam de la zero. La scurt timp, pentru că-l iubeam nebunește, m-am decis să îmi încep viața sexuală cu el, crezând că așa se va îmbunătăți și legătura noastră. Decizia a fost una regretabilă, din păcate. Hotărâsem împreună să ne protejăm, pentru a evita o sarcină, considerând că nu suntem pregătiți să avem deja un copil.

          Sunt împotriva anticoncepționalelor de când m-am documentat intens despre cum funcționează cu adevărat. Mijloacele contraceptive nu împiedică fecundarea, ci prinderea micuţului prunc de mucoasa uterină. Deci, nu au efect preventiv, ci abortiv. Pilulele contraceptive au multe efecte negative deosebit de grave. Pilula antibaby a început să fie comercializată în anii ’60. La 10 ani de la introducerea pilulei apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele secundare ale acesteia. Cele mai cunoscute efecte sunt: infarct miocardic, hemoragii cerebrale, tromboembolii, creşterea incidenţei cancerului, sterilitate, tulburări digestive, tulburări oculare, dezechilibru psihic, depresie, modificări de personalitate. Deşi se cunosc bine aceste efecte negative, ‘sistemul oficial’ (adica cei care ne conduc și ne controlează ) încearcă să le minimalizeze pentru a susţine contracepţia.

         Ce poate fi mai clar de atât? Deși cu toții știm, în conștiința noastră, că avortul este o CRIMĂ, refuzăm adevărul, pentru că știm că este rușinos și ne face să ne simțim vinovați. Așadar, înainte să luați o decizie fatală, documentați-vă bine!

          Deci, nu am luat aceste contraceptive și am rămas însărcinată. De menționat că, după o lună, mă desparțisem definitiv de acest băiat. În urma multor neînțelegeri, el începuse să fie agresiv verbal și fizic, iar eu nu am acceptat o asemenea atitudine. Eram hotărâtă, pentru prima oară în toți acei ani, să mă despart de el fără cale de întoarcere.

          Curând, am aflat că sunt însărcinată în cinci săptămâni, iar reacția mea a fost una de șoc teribil, refuz, neputință de a accepta. Mă simțisem transpusă într-o clipită într-un coșmar! Recunosc, cu regret și o rușine de nedescris, că primul gând a fost să fac avort, însă acest gând diabolic și criminal nu a durat mai mult de câteva minute. Eram mult prea conștientă de faptul că avortul este o crimă și o discriminare fatală pe baza vârstei și a locului unde se afla bebelușul în pântec. 

          În perioada în care am aflat de sarcină, treceam printr-o depresie cauzată de despărțire, sufeream enorm, slăbisem într-un mod exagerat (ajunsesem la 45 de kg, înălțime 1.66) și aveam insomnii cronice de câteva luni. Doar o surioară, penultima din cele  din cele patru, despre v-am spus şi la început, mi-a fost alături  atât la aflarea veștii, în timpul sarcinii, cât și la ora actuală. Disperarea mea s-a accentuat şi din cauză că sora cea mai mare m-a dat afară din propria casa, în timpul sarcinii, iar eu nu am niciun drept asupra casei, doar din motivul ca eram minoră cand s-a cumpărat casa din banii părinţilor şi de aceea nu am fost trecută ca proprietar nici eu, nici sora care acum  îmi poartă de grijă. Şi în prezent stăm tot cu chirie şi cu nesiguranţa zilei de mâine.

          A trebuit să duc multă muncă emoțională până să accept sarcina și ideea ca voi fi o mamă singură, fără o casă, fără o carieră, fără sprijin din partea părinților, familiei, fără absolut nicio stabilitate sau siguranță. A fost groaznic de greu și încă mai este.

          M-am gândit să fiu morală și să îi mai acord tatăl copilului o șansă în relația noastră, în special pentru creșterea armonioasă a copilului. Așadar, am încercat timp de nouă luni, cât a durat sarcina, să fie bine între noi, să ne înțelegem, însă în zadar. A fost o tortură. Se comporta dezastruos de tiranic cu mine. Se simțea mai puternic crezând că eu depind de el, iar asta îi “permitea” să mă înjure zilnic și s-a întâmplat să și dea în mine de câteva ori în timp ce eu eram însărcinată. Am suferit și am plâns foarte mult în timpul sarcinii, deși în interiorul meu luptam cu toată ființa să rămân puternică și senină pentru bebelușa mea. Încercăm să mă înveselesc și să găsesc refugiu în cărți, în muzică clasică, uneori dansam și mă filmam. Făceam totul pentru fetița mea, pentru a nu-i transmite stări triste. Din cauza grijilor și a suferinței, nu aveam poftă de mâncare, dar, zilnic, mă forțam să mănânc ca la carte (fructe, lichide, carne, lapte, gătit, fără prăjeli sau conservanți). La sfârșitul sarcinii, aveam cu 25 de kg in plus, dovadă că avusesem bine grijă de bebe, să nu îi lipsească nimic sănătos din alimentație. Aveam momente în care disperam și mă panicam cu gândul la viitor și mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne ia Dumnezeu la El pe amândouă. Însă sora mea era tot timpul lângă mine și mă susținea, precum îngerul meu păzitor.

          După naștere, am decis să plec cu fetița de lângă tatăl copilului, iar acum sunt senină si liniștită alături de îngerașul meu cel divin. Sunt mai mult îngrijorată decât fericită, având în vedere că sunt o mamă singură și nu știu exact cum îmi voi crește Bebelușa, însă voi lupta pentru îngerașul meu cu toată dragostea și cu toată ființa. Alegerile făcute au adus, în interiorul meu, o pace și o satisfacție greu de descris în cuvinte.

             Mă cutremur de fericire și emoții când îmi privesc cea mai mare creație și când mă gândesc că acest suflețel mititel a crescut înlăuntrul meu.

          Treziți-vă la realitate, doamnelor! Nu este nevoie de multă inteligență pentru a realiza că avortul este o crimă. Vă omorâți propriul copil și, poate, unicul. De ce credeți ca majoritatea femeilor care fac avorturi, când vine momentul în care își doresc un copil, nu mai pot să-l facă?

             Pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi patrunsă de nimeni. Reflectați!

Femeia cananeancă și examenul credinței. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Îndrăzneala de-a crede, puterea de-a face

Circulă vestea, în ultima vreme, că se înfiripează o nouă asociaţie creştin-ortodoxă, al cărei obiectiv major este acela de-a acorda asistenţă socială tinerilor, asta presupunând atât consiliere psihologică, cât şi intervenţie în problemele de ordin social.

Prima întrebare care-ţi vine în minte este: “Alta?” În peisajul unei societăţi bulversate, aflate într-o criză puternică de valori, însăşi reprezentarea fragmentară este un indice al confuziei generale, al scindării şi al tendinţei de definire identitară. Există astăzi o multitudine de asociaţii, organizaţii, grupuri şi grupuleţe, fiecare arogându-şi servicii orientate pe câte un segment social, aşa încât cu greu te poţi orienta şi acorda credibilitate uneia sau alteia.

Şi, totuşi, Orthograffiti e altceva. I-am cunoscut pe unii din membrii ei, sunt tineri cu suflet mare, visători şi entuziaşti. Am citit în ochii lor credinţa şi speranţa că pot descoperi punţile dintre  Dumnezeu şi lume.

Ceea ce aduce nou Orthograffiti este dat de specificul ei creştin-ortodox. Asociaţia se doreşte nu doar o instituţie-jalon într-o lume asaltată de probleme de toate felurile: violenţă, abuzuri, dependenţă, sărăcie, ci o legătură concretă a acestei lumi cu Biserica în sânul căreia poate găsi rezolvarea acestora şi a cărei parte integrantă este. Misiunea socială a Bisericii, ca înfăptuire a poruncii evanghelice, presupune o implicare activă şi permanentă într-o societate din ce în ce mai secularizată. Vestea cea bună a Învierii, considerată, în toate vremurile, o prea mare îndrăzneală, continuă să se rostească, mereu şi mereu, în diverse forme.

Spus altfel, Orthograffiti vrea să fie un adăpost în care copilul/ adolescentul/ tânărul şi familia lui să găsească îndrumarea şi sprijinul necesar. Adolescenţa cu problemele ei specifice: relaţia deficitară cu familia, integrarea socială dificilă, tulburările emoţionale cauzate  de personalitatea în formare şi de necesitatea unui sistem de valori, impasul în comunicare pot împinge un tânăr spre situaţii de risc ca abandonul şcolar, dependenţa de droguri, adoptarea diverselor forme de violenţă ori altor forme deviante de comportament. În acest punct nevralgic îşi doreşte să intervină echipa Orthograffiti, acţionând atât în scopul prevenirii, cât şi al asistenţei în vederea depăşirii acestor probleme.

S-ar putea spune că există deja în fiecare şcoală un centru de consiliere psiho-pedagogică. Vă mărturisesc, pro domo, că aceasta nu este altceva decât o altă formă fără fond. De cele mai multe ori, aceste centre lipsesc cu desăvârşire sau, dacă există, lipsa de profesionalism le face total ineficiente. Am întâlnit şi cazuri în care un asemenea centru era funcţional, însă făcea cu greu faţă suprasolicitării şi lipsei de fonduri. Şi să nu uităm că aici nu se acordă decât consiliere psihologică temporară, total insuficientă, căci nu se ţine cont de perspectiva microclimatului social în care trăieşte tânărul şi a cărui investigare ar putea determina exact cauzele problemelor sale. Nu se ţine cont nici de perspectiva spirituală a adolescentului ce constituie, în proporţie covârşitoare, răspunsul căutărilor sale. Statutul de elev şi limitarea, de facto, la audieri, teste de personalitate şi întâlniri ocazionale permite crearea unor structuri competitive. Este o nevoie uriaşă de consiliere şi sprijin concret, am simţit acest lucru în urma unei experienţe destul de îndelungate în lucrul cu adolescenţii, o nevoie crescândă, proporţională cu provocările unei societăţi în permanentă tranziţie. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai sensibili, şi, deci, cei mai vulnerabili, la problemele sociale. De echilibrul şi vigoarea lor depinde viitorul societăţii româneşti. De aceea, consider că înfiinţarea unei asemenea asociaţii nu poate fi decât salutară.

Proiectul Orthograffiti este gândit, pentru început, ca formare a unei echipe de specialişti şi înfiinţare a unor centre de dialog cu tinerii. Un astfel de centru oferă, prin extindere, şi servicii de asistenţă socială. Pe lângă asistenţa socio-psihologică, un rol important îl are consilierea duhovnicească, în funcţie de dorinţa şi nevoile celor care solicită ajutorul.

Finanţarea, ca în cazul oricărui ONG, se doreşte a fi instituţională, prin subvenţionări de proiecte, dar şi din sponsorizări, donaţii şi cotizaţii.

Deşi e încă la început, Asociaţia Creştin-Ortodoxă Orthograffiti se poate lăuda deja cu câteva proiecte reuşite, care nu fac decât să-mi întărească încrederea în viitorul ei. E vorba de “De la suflet la zâmbet” şi “Schimb de carte ortodoxă”, despre care puteţi afla mai multe chiar de la organizatorii lor.

https://asociatiaorthograffiti.wordpress.com/

Mă bucură astfel de veşti, mă bucură să descopăr că mai există astfel de oameni entuziaşti, care caută să împlinească prin fapte crezul lor de creştini. Cred şi eu în reuşita misiunii lor, le urez viaţă lungă şi multe, multe împliniri.

Important

Operaţia Ecaterinei s-a amânat cu 3 zile, doctorul motivând, cu scuzele de rigoare, că e vorba de un caz ce necesită o intervenţie urgentă.

În loc de vineri, 8 aprilie, Ecaterina va fi operată luni, 11 aprilie. Să nu uităm să o pomenim în rugăciune şi pe ea, şi pe familia ei.

Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte în această zi pe Sfântul Sfinţit Mucenic Antipa, episcopul Pergamului, pe Preacuvioasa Trifina din Cizic, Preacuviosul Părintele nostru Farmutie şi pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.