ȘAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte și despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Fiule, dă-mi inima ta!

    A patra săptămână

….„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi a păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s-a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul  vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în Duh. Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într-un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel Ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui Ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă tiranului, celui ce este cel
mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă ar împinge copilul mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a-i da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi!
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia (în căsătorie), şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

(fragment din Inima în Marele Post a SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI, EPISCOPUL OHRIDEI ȘI JICEI, Editura Predania, București, 2010, pp. 16-18)

Pentru cei care vor să citească în fiecare săptămână a Postului Mare câte un cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, pot descărca de aici toată cartea.

Bucuria treptelor

De ce să vorbim despre bucurie în Postul Mare? Unde ar mai încăpea bucuria dacă Adam a fost izgonit din Rai? Dacă gândul nostru trebuie să se îndrepte mai ales la pocăință, la lacrimi și la frângerea inimii? Nu sunt acestea rodul înfrânării și al rugăciunii?

Cu siguranță că sunt rodul harului și al căutărilor noastre sincere. Dar dacă înțelegem pocăința fără iertare e ca și cum nu am citi decât jumătate de poveste.

Am sărbătorit în prima duminică biruința Dreptei Credințe. Dar oare nu este Ortodoxia o credință a bucuriei?

Avem atâta nevoie să ne aducem aminte de acest lucu în aceste vremuri când duhul deznădejdii, al nepăsării și al uitării produce așa de multă suferință, încât lumea pare prizonieră ei înseși, apăsată de povara grijilor, a lipsurilor, a necazurilor, a crizei acute care duce la disperare. Și de ce nu ar fi suferință?  Sau, mai bine zis, cum să nu fie suferință dacă este libertate? Dacă Domnul ne-a făcut liberi, asta înseamnă cu ne putem robi or rămâne liberi.

Drumul nostru de creștini este un drum al Crucii. Viața înseamnă și suferință, așa cum ne învăța Părintele nostru drag, Arsenie Papacioc: ”Românii trebuie sa înțeleagă că nu se poate făra cruce. Suferința-i un dar de la Dumnezeu. Te-am umilit, popor român, ca să te pot înălța. Intr-adevăr, de când s-a născut, amărâtul ăsta de popor a suferit nespus. Dar niciunui mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasa credința decât mucenicilor nostri. Un Horia, care a înfruntat împărați, care s-a luat la trântă cu imperii, toti au ascuns în cojoacele lor mițoase o inimă de erou. Omul fuge de suferință ca un laș.”

Ortodoxia este paradoxală, tocmai pentru că se sprijină pe Cruce, nebunie celor care nu cred (I Cor. 1, 18), dar și pentru cei credincioși care nu pot înțelege cum Dumnezeu cel veșnic poate muri răstignit. Să fim siguri însă că „nu piroanele L-au ţinut pe Hristos răstignit, ci iubirea.”, cum frumos spunea Nicolae Steinhardt.

De aceea, pocăința pentru păcatele noastre și ale lumii nu trebuie să alunge încrederea în marea milostivire a Domnului nostru, Iisus Hristos, și nădejdea în mântuire. Crucea trebuie profund înțeleasă ca treaptă a Învierii. Nu se poate Înviere fără răstignire, dar nici Cruce fără Înviere. De aici trebuie să se nască bucuria tainică a fiecărei zile. Bucuria treptelor, călcate greu, în cântec de psalmi.

* * *

Ca pe un scurt exercițiu de liniștire, vă recomand, pe lângă rugăciune și o carte frumoasă: Treptele bucuriei.

O carte plină de tâlc și bucuroasă. O carte izvodită din înțelepciunea și sensibilitatea țăranului român străvechi pe care Bernea l-a căutat toată viața, sfârșind prin a-l îmbrațișa dincolo de timp, în cărțile sale. O carte creștină, fără a face deloc abuz de terminologie religioasă.

O citesc și eu, cu grijă, după mult timp, poposind îndelung pe prispa ei albă, în care adie vânticel cald. Am găsit-o prezentată succint și încadrată de un mesaj mult mai bine articulat decât aș putea-o eu face în predica P.S. Emilian Lovișteanul, rostit cu ocazia Prazniclui Învierii:

M-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;
m-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;

Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.
Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.

Sursa : http://www.revistaclipa.com/5501/2011/04/permanente/inviere-%C8%99i-bucurie

Femeia cananeancă și examenul credinței. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Cuvânt despre bunătate

Despre faptul că bunătatea lui Dumnezeu voieşte descoperirea Lui în lume

În bunătatea lui Dumnezeu stă pricina descoperirii Acestuia în lume, în dumnezeiasca bunătate aflăm în chip lămurit temei pentru susţinerea Revelaţiei. Dezvăluindu-ne raţiunea  pentru care făptura a fost adusă la fiinţă, bunătatea lui Dumnezeu ne face cunoscută şi cauza descoperirii.

Făptura este lucrarea unei nemărginite şi preaînţelepte puteri, izvorâtă din mâinile Atoatecunoscătorului şi Atotputernicului Făuritor. Aşa cum orice lucru dă mărturie de generozitatea celui ce l-a lucrat, tot astfel lumea mărturiseşte bogăţia Celui ce o îmbogăţeşte. Din bogăţie şi belşug s-a născut ea, mărturisind generozitatea lui Dumnezeu. Lumea nu este nicidecum lucru făcut din oarecare nevoie. Intrucât nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu să fi fost nevoit să creeze lumea, rezultă că aceasta este produsul înseşi al bunătăţii Lui. Din preaplinul bunătăţii, Dumnezeu a dăruit viaţă lumii. El Şi-a revărsat bogăţia şi peste alte fiinţe, pentru a le face părtaşe aceleiaşi bunătăţi şi fericiri de care Însuşi Se desfătează. Aşadar, cauza existenţei lumii este bunătatea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

fragment din Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Sfântul Nectarie de Eghina, trad. din lb. greacă de monah Gherontie Nica, Ed. Egumeniţa şi Cartea Ortodoxa, Galaţi, Alexandria, 2011, pp. 51-53

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu - In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Aşezarea în voia lui Dumnezeu

Pe părintele Gheorghe Holbea îl cunoaşteţi fie ca discipoli ai săi, fie ca fii duhovniceşti şi enoriaşi ai Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi sau chiar “din auzite”, adică din multiplele conferinţe susţinute în cadru academic sau la invitaţia ASCORULUI. Sfinţia Sa este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, unde susţine cursuri de dogmatică, dogmă şi spiritualitate, ascetică şi mistică şi despre teologi ortodocşi contemporani.

Iubit de studenţi pentru blândeţea şi erudiţia sa, părintele este apreciat şi ca vrednic ucenic al unuia dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, pr. prof. Dumitru Stăniloae. Îmbinând învăţătura filocalică şi dragostea cu care caută să-i îndrepte pe oameni către Dumnezeu, părintele Holbea devine pentru cei care au avut privilegiul şi bucuria să-l cunoască, călăuză şi model de urmat.

Vă recomand spre audiere una din conferinţele Sfinţiei Sale, susţinută  duminică, 10 aprilie 2011, în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ce are ca temă “Cunoaşterea voii lui Dumnezeu”. O problemă mereu stringentă, cu atât mai mult pentru tinerii aflaţi la începutul vieţii, puşi în faţa unor importante decizii. Evenimentul a fost organizat de ASCOR Bucureşti şi face parte din seria “Serilor filocalice”. Mulţumim, părinte profesor!

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Alte predici şi conferinţe