Bucuria treptelor

De ce să vorbim despre bucurie în Postul Mare? Unde ar mai încăpea bucuria dacă Adam a fost izgonit din Rai? Dacă gândul nostru trebuie să se îndrepte mai ales la pocăință, la lacrimi și la frângerea inimii? Nu sunt acestea rodul înfrânării și al rugăciunii?

Cu siguranță că sunt rodul harului și al căutărilor noastre sincere. Dar dacă înțelegem pocăința fără iertare e ca și cum nu am citi decât jumătate de poveste.

Am sărbătorit în prima duminică biruința Dreptei Credințe. Dar oare nu este Ortodoxia o credință a bucuriei?

Avem atâta nevoie să ne aducem aminte de acest lucu în aceste vremuri când duhul deznădejdii, al nepăsării și al uitării produce așa de multă suferință, încât lumea pare prizonieră ei înseși, apăsată de povara grijilor, a lipsurilor, a necazurilor, a crizei acute care duce la disperare. Și de ce nu ar fi suferință?  Sau, mai bine zis, cum să nu fie suferință dacă este libertate? Dacă Domnul ne-a făcut liberi, asta înseamnă cu ne putem robi or rămâne liberi.

Drumul nostru de creștini este un drum al Crucii. Viața înseamnă și suferință, așa cum ne învăța Părintele nostru drag, Arsenie Papacioc: ”Românii trebuie sa înțeleagă că nu se poate făra cruce. Suferința-i un dar de la Dumnezeu. Te-am umilit, popor român, ca să te pot înălța. Intr-adevăr, de când s-a născut, amărâtul ăsta de popor a suferit nespus. Dar niciunui mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasa credința decât mucenicilor nostri. Un Horia, care a înfruntat împărați, care s-a luat la trântă cu imperii, toti au ascuns în cojoacele lor mițoase o inimă de erou. Omul fuge de suferință ca un laș.”

Ortodoxia este paradoxală, tocmai pentru că se sprijină pe Cruce, nebunie celor care nu cred (I Cor. 1, 18), dar și pentru cei credincioși care nu pot înțelege cum Dumnezeu cel veșnic poate muri răstignit. Să fim siguri însă că „nu piroanele L-au ţinut pe Hristos răstignit, ci iubirea.”, cum frumos spunea Nicolae Steinhardt.

De aceea, pocăința pentru păcatele noastre și ale lumii nu trebuie să alunge încrederea în marea milostivire a Domnului nostru, Iisus Hristos, și nădejdea în mântuire. Crucea trebuie profund înțeleasă ca treaptă a Învierii. Nu se poate Înviere fără răstignire, dar nici Cruce fără Înviere. De aici trebuie să se nască bucuria tainică a fiecărei zile. Bucuria treptelor, călcate greu, în cântec de psalmi.

* * *

Ca pe un scurt exercițiu de liniștire, vă recomand, pe lângă rugăciune și o carte frumoasă: Treptele bucuriei.

O carte plină de tâlc și bucuroasă. O carte izvodită din înțelepciunea și sensibilitatea țăranului român străvechi pe care Bernea l-a căutat toată viața, sfârșind prin a-l îmbrațișa dincolo de timp, în cărțile sale. O carte creștină, fără a face deloc abuz de terminologie religioasă.

O citesc și eu, cu grijă, după mult timp, poposind îndelung pe prispa ei albă, în care adie vânticel cald. Am găsit-o prezentată succint și încadrată de un mesaj mult mai bine articulat decât aș putea-o eu face în predica P.S. Emilian Lovișteanul, rostit cu ocazia Prazniclui Învierii:

M-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;
m-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;

Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.
Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.

Sursa : http://www.revistaclipa.com/5501/2011/04/permanente/inviere-%C8%99i-bucurie

Binecuvântare perpetuă

Cel mai greu se învaţă tăcerea. Şi mai ales tăcerea plină de bucurie. Plină şi uimită. Iată cel mai autentic mod de trăi : uimindu-ne. Din uimire se naşte imediat gratitudinea, sunt îngemănate.

Viaţa se trăieşte plenar doar în acest orizont al uimirii. Prea multe daruri copleşitoare, prea multă delicateţe, prea multă iubire, prea multă frumuseţe ascunsă sub văluri groase de borangic.

…

Ai multă şi multă răbdare. Veghezi permanent. Vorbeşti tainic în străfundul inimii inimii într-o limbă pe care nu o pricep şi totuşi o ştiu. Mai ştiu că nu vei face nimic ca să mă mântuieşti fără voia mea, fără ca eu să înţeleg rostul întâmplării, fără ca eu să mă mişc spre Tine.

Am înţeles că eşti lângă mine, mereu ascuns, mereu prezent, mereu sublim. Am înţeles că niciun cuvânt al meu nu Te poate cuprinde şi lăuda îndeajuns atât cât poate iertarea şi mila pe care tot Tu le înfloreşti în mine.

Te simt, dar nu Te văd. Te caut şi nu te găsesc, locuieşti în mine şi Ţi-ai deschis palmele deasupra mea, dar nu Te ştiu; prind umbra Ta şi iarăşi Te caut.

Spectator şi actor al vieţii acesteia miraculoase, văd florile gingaşe ale stâncilor şi mă înfior. Cine eşti Tu, care-mi vorbeşti prin fiecare lucru şi cuvânt? Cine eşti Tu Care mă porţi în Tine, Care neîncetat îmi aminteşti că m-ai născut de sus în timp ce tâmpla mi-am lipit-o de ţărână? Cine eşti tu Care nu mă laşi acoperit de talazuri? Care neîncetat te jertfeşti şi învii?

Poezie şi cântec, necuprinzându-Te, eşti. Dulceaţa mângâierii şi odihna duminicii, tatăl, mama, fratele şi prietenul meu. Putere şi Bucurie, Om care a cunoscut moartea şi a uimit dedesubturile întunericului, Dumnezeu veşnic şi atoateţiitor, Spirit ce pătrunde totul… Văd că Te bucuri de mine ca de lumea Zilei a Şaptea, Bucuria mea. De aceea, Te rog doar, înrourează voia mea cea bună pentru a Te iubi în fiecare zi mai mult, într-atât încât să-mi doresc cu toată puterea să nu mă părăseşti nicicând.

Sufăr de uitare. De aceea, te rog, stai lângă mine în vifor şi-n furtună, în arşiţă şi ger năprasnic. Adu-mi aminte mereu de crucea Ta. De scuipări şi bătăi, de batjocuri şi durere. Adu-mi aminte de piatra rostogolită şi de lumina Învierii. Adu-mi aminte pe Tine să te iau drept scut şi alean. Adu-mi aminte de cununa limbilor de foc.

Fă-mi din fiecare zi şcoală, treaptă spre cer şi punte către Tine. Timpul să-mi fie haină de purpură şi sceptru.

Alături de Tine, totul devine un veşnic sfârşit şi început; învăţ mereu să trăiesc pe muchia aceea dintre sfârşit şi început, privind doar spre răsărit.

(Din “Însemnările lui Partenie Monahul”)

Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

Minunea de a dărui bucurie

Sunt impresionată de primele reacţii la situaţia prezentată ieri. Sensibilitatea la suferinţa unui om, solidaritatea şi dărnicia sunt calităţi din ce în ce mai rare azi şi nu pot decât să vă mulţumesc, cu emoţie, în numele familiei Mărieş, pentru promptitudinea cu care întindeţi o mână de ajutor atunci când este nevoie.  Mai întâi, numărul cititorilor care au intrat astăzi doar pe blogul meu s-a înzecit, ajungând la aproape 1000 până la această oră, ceea ce a înseamnă locul 3 în blogurile cu creştere bruscă de pe platforma WordPress. Contează doar în măsura în care vor citi şi mai mulţi despre situaţia Ecaterinei. Poate să pară nesemnificativ, dar fiecare gest, oricât de mic, de interes şi ajutor este de apreciat, mai ales că astăzi au fost deja destule persoane care s-au grăbit să doneze. Le mulţumesc din toată inima şi mulţumesc şi celor care au preluat linkul şi au popularizat cazul şi pe care îi rog să ne susţină în continuare: Iulian-Andrei Bobîrnea ;  Dan Sântimbreanu : Dasanti’s Weblog ; tănase!dragoş tănase! ; Motociclete de epocă ; Laurentiu Dumitru ; Kenny Gopo Gpc ; Ioan Usca ; Jurnalul Anei. Sunt sigură că mai sunt şi alţii care au preluat linkul sau au postat ei înşişi despre caz, dar pe care nu îi ştiu şi-mi pare rău că nu îi pot menţiona.

În mod deosebit vreau să mulţumesc comunităţii motocicliştilor din România care a reacţionat foarte repede, încurajându-l pe Ovidiu şi oferindu-i familiei lui sprijin necondiţionat. Într-adevăr, aţi demonstrat că nu sunteţi doar nişte useri anonimi pe două roţi! Puteţi citi mesajele lor pe acest forum.

Vă reamintesc că Ecaterina Mărieş a fost diagnosticată în urmă cu două săptămâni şi jumătate cu meningiom de baza de craniu sfenoidal stâng la nivelul lobului temporal stâng, o tumoare cu dimensiunea de peste 5 cm, având nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală. Costul acestei operaţii este de 10000 de euro, din care s-a strâns, cu mare greutate, doar un sfert. Situaţia ei prezintă un risc crescut de criză comiţială ori comă, de aceea este nevoie strângerea rapidă a banilor necesari pentru operaţie.

Vă las să citiţi mai jos scrisoarea Ecaterinei:

Ma numesc Ecaterina Maries, si am 35 de ani. Din septembrie 2010 am inceput sa am probleme cu vederea, si anume sa vad 2 imagini pentru acelasi obiect. Am crezut ca este o variatie de dioptrie, caci sint mioapa de 20 de ani.

Am aminat o consultatie la un oftalmolog timp de 5 luni, insa, in ianuarie 2011,mi-a spus medicul de familie ca e posibil sa am o tumoare, caci uneori ea este o cauza pentru aceasta “vedere dubla”. Am cautat si eu pe net si am vazut ca e o varianta, dar n-am crezut ca e cazul meu.

Ca sa elimin aceasta posibilitate, in februarie am inceput sa ma interesez de cabinete de imagistica, si intr-un final sa fac RMN dorit. Chiar in timp ce stateam intinsa in aparat, am simtit ca este o problema, fara sa stiu insa cit e de mare. Primul neurochirurg mi-a tradus imaginea, spunindu-mi clar ca operatia este singura mea sansa sa vorbesc despre viitor, despre viitorul meu.

Este vorba despre un meningiom, pe partea stinga, din fericire, cu procent foarte mare (99% ) să fie benign. Evident, am fost socata. Pina atunci sa nu am alte probleme de sanatate decit cu vederea si,dintr-o data, sa aflu ca mai pot trai un timp scurt, daca nu as fi operata!

Sa inteleg ca este posibil sa ma fi nascut cu el, cu meningiomul, sau sa fi fost cauzat de o lovitura usoara, si ca a crescut asa de mare in 15-20 de ani? Cam asam-au dat de inteles doctorii… Dupa acesti multi ani, acum aflu ca am trait cu o tumoare pe meninge, si că acum este cit o mandarina. Adica foarte mare.

Apoi, dupa data importanta pentru mine, 22 februarie, am inceput sa ma documentez si eu, sa vorbesc si cu alti neurochirurgi din tara, si cu oamenii din jur. Am inteles ca va fi o operatie dificila, ca exista riscuri, dar mici, sa am urmari postoperatorii neplacute, gen semipareza pe partea dreapta, sau sa nu mai pot vorbi.

Am inteles ca doar intr-un spital privat pot face operatia aici in tara, astfel incit sa am cele mai mari sanse ca sa fie un succes. Adica, sa pot fi din nou ca acum, ca inainte de operatie. Si este tot ce-mi doresc, ca sa pot fi in continuare alaturi de familia pe care o iubesc, de sotul meu, Ovidiu, si de fetita mea, Ana.

O iubesc enorm pe Ana si vreau mult sa fiu alaturi de ea, cit mai multi ani de acum inainte. Stiu cit de greu imi va fi dupa operatie, dar accept orice stare prin care va trece corpul meu, mai ales daca stiu ca imi pot reveni perfect cu exercitiile de rigoare postoperatorii.

Sper mult sa fiu ajutata sa pot face operatia asta in cel mai bun spital din Romania. Ma gindesc tot timpul ca probabil Dumnezeu a hotarit sa trec prin etapa asta ca sa ma schimb, ca sa ma apropii mai mult de El, de mine, de altii…si astfel o accept, nu simt revolta, nu sint suparata, nu consider un “ghinion”……

Sper sa fiu capabila sa-mi cresc puiul inca multi ani de acum inainte si astfel o sa indur suferinta fizica preconizata dupa operatie. Cindva, tot ce simt acum va fi de domeniul trecutului……incerc sa ma vad pe mine si familia mea in viitor, ca sa pot indura mult mai usor o operatie atit de grea.

Sper sa pot si in viitor sa-i arat in continuare fetitei mele cit de mult o iubesc, si sa pot sa o ajut sa se adapteze lumii inconjuratoare. Sper sa ma ajute Dumnezeu s-o invat din toate, precum si faptul ca sint momente in viata cind treci prin suferinta, a corpului sau pe alte planuri. Vreau sa-i fiu un mic model, vreau sa nu pling, sa nu ma pling, sa accept, sa depasesc, astfel ca Ana sa vada ca se poate…

Si vreau sa multumesc enorm tuturor celor din jur si pe cei care nu ii cunosc si probabil nu o sa am sansa sa ii cunosc ca mi-au fost alaturi acum si ca ma ajuta atit de mult….!

Ecaterina Maries

Pentru donaţii:

În lei:

RO62RNCB0083039483540001 (BANCA COMERCIALA ROMANA, sucursala OBREGIA )

RO86BRDE441SV37031554410 (BANCA ROMANA DE DEZVOLTARE, sucursala UNIREA)

RO29INGB0000999901628243 (ING, sucursala OBREGIA )

Donaţii în valută:

RO35RNCB0083039483540002 la BCR (sucursala OBREGIA) pt. USD:

pt. transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

RO08RNCB0083039483540003 la BCR (sucursala OBREGIA) pt EUR:

pt transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

Titularul de cont este, în toate situaţiile de mai sus,

MĂRIEŞ ECATERINA

*Sucursalele sunt menţionate doar pentru a fi trecute în formularul de donaţie, dacă se solicită această informaţie.

Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Sfaturile diavolilor

O carte pentru cei care spun despre ei că sunt drept-credincioşi: pentru cei care se cred înfocaţi apărători şi războinici pentru credinţă, dar şi pentru începătorii  în ale credinţei, pentru cei care sunt credincioşi, dar nu merg la Biserică şi nu iubesc rugăciunea, pentru cei care se roagă şi bat metanii, dar nu-şi iubesc în faptă aproapele, pentru cei deznădăjduiţi de mântuirea lor,  pentru pacifiştii trândavi şi laşi şi pentru credincioşii de ocazie, de toate felurile şi de peste tot.

Am transcris un scurt fragment, cu precizarea că, deşi stilul lui Lewis este cuceritor, nici personajele lui, dracul bătrân şi experimentat, pe nume Sfredelin, şi Amărel, ingenuul lui nepot, nici dialogul lor aparent comic, nu sunt deloc pură ficţiune.

Dragul meu Amărel,

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exişti. Răspunsul, cel puţin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna aşa. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existenţa noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe faţă, şi nici nu mai putem şcoli magicieni. Pe de altă parte, atunci când cred în noi, pierdem grupele de materialişti şi sceptici. Cel puţin deocamdată. Am mari speranţe că vom învăţa în timp util cum să le aducem ştiinţa pe panta emoţionalului şi a mitologicului, astfel încât ceea ce este, de fapt, credinţa dedicată nouă( deşi nu sub numele ăsta) să se insinueze în mintea umană rămasă opacă la credinţa în Duşman. „Forţa vitală”, preamărirea sexului şi câteva aspecte ale psihanalizei ne pot fi de mare folos. Dacă reuşim o dată să ducem la bun sfârşit lucrarea perfectă- magicianul materialist, omul care nu foloseşte, dar venerează cu toată fiinţa ceea ce el numeşte vag „forţe”, asta în timp ce  neagă existenţa „spiritelor” – atunci sfarşitul razboiului va fi aproape. Intre timp, însă, trebuie să ascultăm de ordine. Nu cred să-ţi vină prea greu să-l ţii pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginaţia moderna face din draci nişte figuri mai degrabă comice te va ajuta. Dacă se întâmplă să înmugurească în minte cea mai mică suspiciune că ai exista, sugerează-i imaginea unei drăcovenii cu iţari roşii şi dă-i de înţeles că, de vreme ce nu crede în aşa ceva (metoda e consemnată şi în cele mai vechi manuale), urmează ca nici în tine nu are cum să creadă.

Nu uit promisiunea de a cântări dacă e mai pro­fitabil să facem din pacient un mare patriot sau un pacifist militant. Orice extremă, mai puţin devotamentul extrem pentru Duşman, trebuie încurajată. Nu întotdeauna, fireşte, dar acum da. Când vremurile sunt călduţe şi neangajate, misiunea noastră e să le topim şi mai repede în moliciunea somnului. Când însă vremurile, aşa cum sunt cele de acum,  se precipită şi se destramă, ne revine sarcina să pu­nem gaz pe foc. Orice grupare restrânsă adunată în  jurul unui interes pe care alţii ori îl resping, ori îl ignoră, va fi aţâţată din interior, prin admiraţie reciprocă şi fortificată către exterior printr-o nemăsurată mândrie şi-o ură feroce, susţinute fără jenă în numele unei „cauze” presupus impersonale. Chiar şi atunci când grupul se formează iniţial de dragul  Duşmanului, lucrul rămâne adevărat. Noi vrem ca Biserica să nu se extindă, si asta nu doar ca să rămână puţini cei ce-L cunosc pe Duşman, dar şi pentru ca în cei ce ajung acolo să se nască  sentimentul acelei pioşenii asediate şi al acelui rigorism defensiv care face regula într-o societate secretă sau o clică. Biserica însăşi e, desigur, apărată cu dinţii, şi adevărul e nu prea am reuşit până acum să-i insuflăm toate trăsăturile unei facţiuni; însă facţiunile subordonate din interiorul ei au produs deseori rezultate admirabile, de la partizanii lui Pavel şi Apolos din Corint, până la împărţirea în Înaltă şi Joasă a Bisericii Anglicane.

Dacă pacientul poate fi convins să  protesteze con­secvent împotriva războiului, va deveni automat una dintre vocile unei mici organizaţii lipsite de popularitate, iar în cazul unui novice în ale creştinismului, efectul va fi aproape sigur în favoarea noastră. Dar numai aproape sigur. S-a îndoit el oare serios de justeţea participării la un război drept înainte ca războiul de faţă să înceapă? Este el un bărbat de mare curaj fizic – atât de mare încât să nu-şi pună, mai mult sau mai puţin conştient, întrebări despre moti­vele reale ale pacifismului său? E el în stare, atunci când face paşi spre sinceritate (căci niciun om nu bate tot drumul), să se convingă definitiv că e mânat numai şi numai de dorinţa de a-l da ascultare Duş­manului? Dacă e genul acesta, probabil că pacifismul lui nu ne va fi de prea mare ajutor, iar Duşmanul îl va ţine, cred la adăpost de consecinţele obişnuite ale participării la o sectă. Cel mai bine, în cazul acesta, e să încerci o criză emoţională neaşteptată şi confuză care să-l arunce, încă nesigur, în braţele patriotismului. S-au înregistrat deseori succese cu astfel de convertiri. Dar dacă e genul care mi se pare mie că e, încearcă pacifismul.

Că alege una sau alta, sarcina ta de bază rămâne aceeaşi. Fă-l să înceapă prin a trata patriotismul sau pacifismul ca parte a religiei sale. Apoi ajută-l, sub influenţa spiritului partizan, să ajungă să vadă în el partea cea mai importantă. În fine, întoarnă-l treptat şi pe nesimţite către terenul unde religia devine ea parte a „cauzei”, unde creştinismul rămâne valoros doar pentru excelentele argumente pe care le poate oferi în sprijinul spiritului războinic ori pacifismului britanic. Ce nu trebuie el cu niciun chip să facă e să privească cele lumeşti în primul rând drept material pentru supunere. Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat de partea ta şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia şi omul e al nostru – cu cât e mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv e al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.

Cu afecţiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Iată prezentarea mai pe larg cărţii, făcută de RADU ILIESCU (click aici), pe care o puteţi găsi la Editura Humanitas, ca text tipărit sau ca audiobook.

Credinţa lucrătoare

“Articolul” care urmează este un răspuns indirect la întrebarea retorică, provocată de nenumărate dezamăgiri, dar şi de o neascunsă nădejde, a unui părinte profesor, dascăl de morală creştin-ortodoxă:  Credeţi că se mai poate schimba ceva în Romania de astăzi?

O să vă prezint astăzi nişte oameni deosebiţi, deşi nu o să le spun numele, căci nu le-am cerut îngăduinţa, având certitudinea că-mi vor respinge din start iniţiativa. O să-i prezint însă, cumva, în stil realist, prin atitudine şi fapte, rămânând pentru voi aceeaşi anonimi charismatici şi mereu aproape, fără ca voi să o ştiţi.

Povestea lor a început simplu, când s-au aflat cu toţii, de vârste si formaţii foarte diferite, la aceeaşi şcoală, Facultatea de Teologie “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, la secţia de teologie socială. Anii au trecut repede, s-au sudat unele prietenii, mai ales între cei de vârste mai apropiate, amiciţii ce păreau mai degrabă superficiale, conjuncturale. Ceea ce au descoperit însă omuleţii aceştia după absolvire e că învăţătura teologică şi comuniunea din anii de studiu au rămas dincolo de timp, în inimile tuturor.  E o prietenie superioară, dată nu doar de experienţa comună, cât de năzuinţa lor comună în Hristos. Aş zice de o simţire mai adâncă a vieţii lor religioase şi a comuniunii din Biserică.

Apoi, după câteva luni, a ajuns şi la mine un mail neobişnuit:

“Dragi colegi teologi şi asistenţi sociali,

Deşi am terminat facultatea (…) şi am pornit fiecare pe drumul nostru, nu putem nega faptul că ne simţim legaţi încă unul de celălalt prin nişte “fire” invizibile şi destul de puternice. Fiecare dintre noi am încercat să folosim cum am putut mai bine cunoştinţele dobândite în decursul acestor trei ani [de Teologie, n.m.], chiar dacă unii au ales masteratul, alţii un serviciu în domeniu, iar alţii s-au întors la vechea lor activitate. Este foarte clar acum pentru oricare dintre noi că nu mai suntem oamenii de acum trei ani şi că în sufletul nostru a intervenit o schimbare esenţială.
În ceea ce mă priveşte, am încercat încă din timpul ultimului an de facultate “să mă mişc”. Am stat de vorbă cu mai mulţi colegi de-ai noştri şi credeam, la acea vreme, că avem nevoie de o anumită formă prin care să ne manifestăm şi să aplicăm în mod concret cele învăţate, “ceva” al nostru în care să ne simţim ca acasă şi să-i facem şi pe alţii să se simtă apreciaţi şi iubiţi.
Şi să vedeţi ce a ieşit. După terminarea facultăţii, am început să mă gândesc dacă aşa ceva chiar este posibil.Numai că Dumnezeu nu doarme. Cred că m-aş fi gândit mult şi bine şi fără niciun folos, dacă şefa noastră cea energică nu mi-ar fi spus : “Auzi, noi facem asociaţia aia, nu-i aşa?” Acesta a fost impulsul de care aveam nevoie.
Astfel că, astăzi sunt în măsură să vă anunţ că avem Asociaţie. Se numeşte PASĂRE DE NEA. Deocamdată, grupul nostru ţintă sunt copiii defavorizaţi, indiferent care au fost cauzele care i-au adus în această stare: sărăcia, abandonul, drogurile, lipsa prelungită a părinţilor, etc. Bineînţeles, pe parcurs, se vor putea adaugă şi alte domenii de activitate.
Suntem la început. Este nevoie de fiecare dintre voi. Fiecare poate contribui cu ceva : un sfat, o propunere, o iniţiativă, orice.
Trebuie să ştiţi că n-am gândit această asociere că fiind o simplă distribuire de alimente şi de haine second-hand. Bineînţeles că şi partea materială este importantă, dar noi am luat în considerare în primul rând aspectul teologic, adică acela al răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu în dreapta-credinţa.Trebuie să recunoaştem că la capitolul acesta al catehizării noi, ortodocşii, stăm foarte prost. Ne-am dori foarte mult să putem să-i ajutăm pe preoţi şi să trimitem cât mai mulţi copii şi tineri în Sfânta Biserică. Aveţi chemarea preoţiei universale a primilor creştini şi vă îndemnăm să răspundeţi ei. Ştiţi  bine că orice fel de faptă creştinească trebuie să includă două aspecte: cel misionar şi cel de milostenie. Asta vrem să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu: să le îmbinam pe amândouă, aşa cum este firesc.
Aşteptăm sugestiile, propunerile, adeziunile şi sfaturile voastre şi sperăm să ne şi putem întâlni ca să le discutăm.
Doamne, ajută! M.”

Apoi, mai multe întalniri care s-au finalizat fericit, cu proiectul primei acţiuni caritabile, în preajma Crăciunului, la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii, “Marie S. Curie” (BUDIMEX). Erau cu toţii entuziasmaţi şi îngrijoraţi pentru reuşita demersului lor. Îmi povesteau cum au strâns nişte bănuţi din puţinele donaţii de la persoane fizice, cei mai mulţi prieteni şi cunoştinţe. Auzind de plan, şi-au oferit şi alţii ajutorul, donând jucării noi şi cărţi de colorat. M-a impresionat grija cu care au făcut pachetele: special pentru fiecare grupă de vârstă, în funcţie de băieţi şi de fetiţe, pentru copiii bolnavi, pentru colindători, pentru copiii personalului de gardă. Cu multă scrupulozitate, au pus etichete, ca să le distingă. Singura supărare le-a fost că nu au putut face mai multe cadouri. Când un lucru primeşte binecuvântare, totul merge strună. Colaborarea Parohiei Vatra Luminoasă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din Protoieria 2 Capitală, a fost salutară, dovedindu-se cu adevărat rodnică. Corul de copii  de la Centrul Educaţional de aici, însoţit de preotul paroh Ovidiu Laurenţiu Stegăruş  şi de profesorii coordonatori, a participat cu un program de colinde foarte bine pregătit. Aceeaşi copii de la Centru au suţinut, pe holurile spitalului, şi un mic spectacol dramatic, asemănător Viflaimului, cu tema Naşterii Domnului,  micii actori având vârste între 5 şi 13 ani.

Cei mai impresionanţi au fost însă copiii bolnavi de la Secţia de Ortopedie Pediatrică. În  ochii lor suferinzi  am zărit mirarea, dar şi o umbră de zâmbet, că Moşu’ îi găsise, totuşi, şi la spital, deşi , plecând în grabă, uitaseră să-i scrie şi să-i lase adresa. Au ascultat cu bucurie colindele care le aminteau de Sfintele Sărbători, de zăpadă şi de joc şi au fost încântaţi de micul spectacol. Matei, de 3 ani, voia să stea chiar pe scenă.

Personal, am fost impresionantă de modul în care s-a organizat şi s-a desfăşurat incursiunea voluntarilor asistenţi sociali, dar mai ales de reacţia pozitivă a copiilor bolnavi, a părinţilor lor şi a personalului medical. Privirea copiilor şi-a adolescenţilor acestora bolnavi, uneori de boli incurabile, nu se poate descrie. Cuprinde în sine o întreagă bibliotecă. Ceva le transcende suferinţa: o  seninătate care, în termeni umani, se numeşte demnitate a existenţei. O înţelepciune suferindă, născută dintr-o înţelegere timpurie şi bruscă a vieţii şi a morţii,  şi care reuşeşte, totuşi,  să rămână detaşată. Am simţit că ei înşişi ne-au făcut un mare dar, primind micile noastre “atenţii” şi găsind puterea să ne zâmbească din scaunul lor cu roţi ori întinzându-ne mâna plină de înţepături de branule.

This slideshow requires JavaScript.

Deci, părinte profesor, nu vă pot răspunde cu toată convingerea că România se va schimba, că vom munci conştiincios şi temeinic, că nu vom mai minţi şi fura “de la stat” sau unii de la alţii, că ne vom educa, respectând mai ales bunul-simţ comun, ca să nu mai vorbesc de morala creştină, că nu ne vom mai declara creştin-ortodocşi decât în faptă, că ne vom recunoaşte Sfinţii Martiri, că ne vom ridica în sfârşit fruntea cu demnitate… Vă pot spune doar că mai există azi, deşi sunt foarte rari, oameni voluntari şi hotărâţi. Oameni cu iniţiativă, energici şi de cuvânt, oameni sociabili, dar nu gregari, darnici, din firea lor, niciodată ostentativ. Oameni care aud cuvântul Evangheliei şi-l pun în faptă, fără să se gândească că fac asta din datorie ori din jertfă, ci cât se poate de firesc. Oameni care au înţeles că schimbarea în bine, oricât ar fi de mică, începe cu ei. Oamenii pe care, dacă îi vedem pe stradă ori în tramvai nu-i vom observa la prima vedere. Pe care îi vedem însă frecvent la biserică şi care ne devin familari, chiar indispensabili aş zice. Îi simţim ca pe familia noastră, deşi nu îndrăznim să le vorbim încă. Mici şi mari, oamenii aceştia cresc aproape de noi, se fac adulţi ori îmbătrânesc în acelaşi ritm cu noi, ne sunt tovarăşi de drum în aceeaşi Arcă. Şi mai am ceva de adăugat: sunt mult mai mulţi, în fiecare biserică şi casă de creştini.

Unii dintre ei v-au fost studenţi şi vă mulţumesc pentru ceea ce i-aţi învăţat.

Viaţă lungă, Pasăre de Nea!!! Să zbori cât mai departe şi să aduci bucurie celor la care poposeşti!