Femeia cananeancă și examenul credinței. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu - In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

Hipertextul

Hipertextul este o valorificare a unui text de bază – în această interpretare, a Logosului sămânţă- într-o nouă înţelegere a sa, mergând pănă la a considera realul, proiecţie coerentă a conştiinţei, drept o prelungire textuală. Înţelesul profund al alegoriei din viziunea Lui Iezechiel se dezvăluie în hipertext, adică în lumea scripturală, lumea înţeleasă ca teofanie a LOGOSULUI suprem, ca  raţiune plasticizată în care creaţia devine instrument al comunicării dintre Dumnezeu şi om, ca text. Teofaniile Vechiului Testament sunt de fapt hristofanii, prorocia/vedenia este o icoană a venirii Mantuitorului, dezvăluindu-şi astfel profunda ei valenţă teologică: “Cercetaţi Scripturile, pentru ca în ele veti găsi viaţa veşnică.” (In 5, 39) numind “viaţa veşnică” cunoaşterea Lui. “Căci aceasta e viaţa veşnică – zice Domnul către Tatăl – să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3). Toată Scriptura s-a scris pentru venirea Mântuitorului. Prorociile ei Îl proroceau numai pe Acela: “Toţi prorocii au prorocit până la Ioan” (Lc 24, 27), arătând că tema prorocilor este El însuşi. 

Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Viziunile prorocilor au transmis mult mai evident întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El, prin credinţă. Scriptura este Cale pentru mântuirea oamenilor, întruchipare a lui Hristos însuşi. “Şi a zis sufletului meu: Mântuirea ta Eu sunt.” (Ps 34,3),”Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, mântuindu-se în dar prin harul Lui.” (Rom 3, 23), arătând prin aceasta harul Botezului. Vechiul Testament este, în raport cu cel Nou, cunoaştere “în parte” : “Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Sfântul Apostol Pavel făcând referire la cunoaşterea soteriologic, dar şi eshatologică a lui Hristos. Revelaţia dumnezeiască în profeţii presupune o cunoaştere “ca un copil”: “simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”(ICor.13,9-11), căci doar Hristos-Dumnezeu este măsura desăvârşirii:  “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.“ (Efes.4,13)  

Iată cum nucleele semantice ale textului capătă semnificaţii noi, se îmbogăţesc şi devin germeni ai unităţii şi ai devenirii, în interpretarea patristică, din care o remarc îndeosebi pe cea a Sfântului Nicolae Cabasila:  

Captivitatea evreilor arată robia oamenilor, deveniţi sclavi ai păcatului după alungarea din vatra stramoşească a raiului. Sfântul a văzut vedenia în “al cincilea an al captivităţii” (Iez. 1, 2) adică după cincii mii de ani de la căderea primilor oameni a venit Domnul. “A venit” insă “la râu” (Iez. 1, 13) pentru că în apa am aflat libertatea, o prefigurare a botezului.  

Nordul.“De la miazănoapte” (Iez. 1, 4) este, de fapt, de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde Hristos a venit în lume, răsăritul fiind o sugestie enigmatica a Tatălui (Is 41, 25; Za 6, 12). Şi dacă ne gandim că Tatăl stă spre răsărit, precum este scris (Ps 67, 34), şi priveşte spre cele umile (Ps 113, 6), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte e la dreapta Lui. Prorocul zugrăveşte, ca într-o icoană, pe cât era cu putinţă, cum va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul, căci viziunea sa are nenumărate corespondenţe eshatologice.  

Norul este imaginea Duhului Sfânt-Dumnezeu, în multe locuri din Scriptură El arătându-se printr-un nor. Duhul Sfânt n-a dat numai subzistenţa acelui trup dumnezeiesc în pântecul Fecioarei celei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul deofiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent împreuna cu El si L-a preamarit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. “Şi o stralucire şi un foc fulgerau în jurul norului” (Iez. 1, 4) sugerează strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului, iar că “în mijlocul norului era ca un chip de metal în văpaie” (Iez. 1, 4) arată ca în el însuşi trupul Mântuitorului e luminos şi demn de Unul-Nascut, iar “stralucirea din metalul încins in văpaie” e dumnezeirea ascunsă în om. Norul era “mare” din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi strălucirea, şi focul care arunca raze fulgerătoare. 

Cele patru făpturi (Iez.1, 5) sunt vestitorii iconomiei (apostolii) care au străbatut lumea (în cele patru colţuri/puncte cardinale) toată, propovaduindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om – “cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu, ca Cel aşteptat din sămânţa lui David (In 7, 42) Care va veni pentru eliberarea oamenilor. Că El era, şi acest lucru îl arata “leul”, căci zice (Scriptura): “Pui de leu din vlăstar ai urcat fiul meu”(Fc 49, 9). Mântuitorul este împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur ce arată totodată şi intelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, pentru că numele “Dumnezeu” e luat de la “a vedea”. Faţa de viţel (Iez. 1, 10) prefigurează jertfa ce-i  curăţeşte pe oameni prin sânge. Sângele jertfelor înseamnă la iudei curăţire de păcate, deci este o prefigurare (typos) a dumnezeiescului sânge al Mântuitorului, pentru că zice Apostolul: “Căci sângele ţapilor şi al taurilor şi cenusa junincii stropindu-i pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr 9, 13). “Feţele” animalelor dezvăluie şi cuvintele-raţiunile privitoare la Mântuitorul. Capul e o unealtă a minţii,”faţa”, partea aratată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns, deoarece cuvântul nu e altceva decât o formă (morphe) a raţiunii; căci o întipăreşte (typoi) cumva prin sunete si devine o figură (schema) şi o înfăţişare (eidos) a lui. Prorocii Îl cunoşteau pe Dumnezeu, pentru că, scrie Pavel: “Noi însă avem mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). “Iar limba lor, îmbrăcând mintea prin cuvinte într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere au avut ei cu privire la Domnul.De aceea feţele animalelor l-au învăţat pe proroc cuvintele apostolilor despre Mântuitorul.”[1] “Iar cele patru aripi” (Iez.1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti ale dogmelor. Căci duhul dumnezeiesc insuflat în ei (apostoli) îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, de multe ori fiind socotiţi de păgâni dumnezei (FA 14, 11). “Şi picioarele lor erau înaripate” (Iez. 1, 7) din pricina repeziciunii cu care se răspândeşte vestea cea bună şi pentru că nu erau legaţi nimic din cele pământeşti. “Si drepte erau picioarele lor” (Iez. 1, 7), fiindcă ei n-au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercari, şi nici nu s-au lăsat biruiţi de răutatea oamenilor şi pentru că aveau un caracter liber, căci n-au ajuns sclavi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, “care pot omorî numai trupul, dar nu pot face rău sufletului” (Mt 10, 28). Rectitudinea dogmelor propovăduite poate fi o altă semnificaţie. “Şi sprintene erau aripile lor” (Iez.1, 7), din pricina repeziciunii întinderii propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei n-avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli n-au introdus nimic aspru, nici greu; “căci poruncile Lui nu sunt grele, jugul Meu e bun si povara Mea e uşoara” (Mt 11, 30). “Şi o mână de om era sub aripile lor” (Iez. 1, 8), fiindcă propovăduirea Evangheliei n-a fost puternică nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meştesug ori putere omenească (I Cor.2, 1-5), căci, ca oameni, ei aveau o putere, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era copleşită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia. Întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeiesti le ramaneau ascunse. ” Aripile lor se atingeau una de alta” -(Iez.1, 9a) sugerează mai întâi că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas, s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie; în al doilea rând, pentru că propovăduiau şi-i învăţau pe oameni pacea şi, în al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inima si un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi crestinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 23); în al patrulea rând, pentru că lucrul propovăduit de ei e unul şi simplu, întrucât e Dumnezeu “Şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte.” (Iez.1, 9b), pentru că apostolii biruiau greutăţile şi păstrau calea cea dreaptă. Misiunea lor era să înteţească focul pe care a venit să-1 aprinda Domnul pe pământ (Lc 12, 49). “Iar aripile le aveau unele spre altele” (Iez. 1, 11), fiindcă în toţi era o singură dogma propovăduită.”În mijlocul animalelor apărea ca vederea unor cărbuni aprinşi în foc şi că înfăţişarea unor făclii aprinse şi răsucite” (Iez. 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu si luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc. “Şi fiinţele vii alergau şi se încovoiau iarăşi” (Iez.1, 21), iar de multe ori păreau că se opreau.  

“Căci atunci când se opreau fiinţele vii, se opreau şi roţile” (Iez. 1, 21): mişcarea arată propovăduirea Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Alternanţa lor arată ca sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi trimite la soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi la intenţia şi tensiunea apostolilor, alergarea trebuie să nu li se para a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Mişcarea arată încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare, căci oprirea este o icoană despre adevarata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu.  

Făpturile îngereşti, care pe de-o parte se acoperă, pe de alta se acund trimit cu gândul şi la firea duală a Dumnezeului întrupat, la posibilitatea cunoaşterii Lui. Întrucat a fost împreuna cu noi şi a fost om, Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat, dar modul cum anume s-au facut toate acestea e ascuns, învăluit, mai presus de ce pot şti oamenii.  

Carul ceresc, sugerat de “miscarea fiintelor vii pe roti” (Iez.1, 19) arata indoita activitate (energeia) a Mantuitorului, dumnezeiasca si omeneasca, prima fiind sugerata de miscarea in cerc, care se cuvine mai mult celor vesnice, iar cea omeneasca si care inceteaza, e sugerata de miscarea in linie dreapta. Cercul este simbol al desăvârşirii, dar şi al raţiunii, al continuumului spaţial şi temporal, adică al veşniciei lui Dumnezeu. In context sugerezaă şi rapiditatea. Miscarea rotilor si facerea lor era aceeasi, intrucat “erau unele intr-altele”, pentru că lucrul propovaduit era pacea, aspect transmis şi de expresia “ca si cum erau o roata in roata” (Iez. 1, 16), dar şi unitatea de credinţă- cele patru fiinte vii se miscau ca una singura pusa in miscare de patru. Adevărul propovaduit e unul, asemanator prin aceeasi inspiratie si pace, si ca atare unic prin Dumnezeu. “Si aveau o inaltime mare” (Iez. 1, 18) din pricina marimii propovaduirii. Apostolii au fost stiutori ai celor viitoare si au cunoscut cele din urma, de aceea “obezile rotilor erau pline de ochi” (Iez. 1, 18). Şi Zaharia numeste darurile Duhului “ochii Domnului Savaot care privesc peste tot pamantul” (Za 4, 5). Apostolii au facut toate miscati fiind de Duhul (II Ptr 1, 21). De aceea “un duh de viata era in roti si o asemanare asemenea unei bolti deasupra capului fiintelor vii” (Iez.1, 21-22). Acela care sedea pe ele este “Cel ce a pasit peste cerul cerului.” (Ps 67, 34).  

 Tronul şi figura “ca de om”. “Si pe piatra ca asemanarea unui tron, iar pe asemanarea tronului o asemanare ca un chip de om pe el” (Iez.1, 26). Aceasta era o icoana a lui Hristos insusi- ale Caruia sunt si toate celelalte simboluri -  ” Care S-a facut intr-o asemanare de om.” (Fil. 1, 17) si Care “de la coapse in sus era ca infatisarea unui metal invapaiat, iar de la coapse in jos era ca infatisarea unui foc.” (Iez.1, 27). Asemanarea “ca un chip de om” de pe asemanarea tronului il arata pe Domnul “Care S-a facut intru asemanarea oamenilor” (Mc 2, 7), sezand, fericit si singur puternic (1 Tim 6, 15) si odihnindu-se intru sfintii Lui (Is 57, -15; 66, 2). Chipul de metal incins in vapaie arata umanitatea Lui, despre care s-a vorbit şi la inceputurile viziunii. Umanitatea Mantuitorului si petrecerea Sa cu oamenii a fost stralucita ca un soare, dar nu avea nimic infricosator, ci era intru plină de iubire de oameni. Focul, care se misca in linie dreapta, scrie ca l-a vazut in cerc, ca sa invete ca lucrurile aratate nu se arata prin ele insele, ci sunt legate unele de altele si sunt icoanele celor mai presus de fire. Chipul de metal este incins in vapaie de la mijloc in sus şi chipul de foc si de la mijloc in jos arată că prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni si n-a avut nimic infricosator, “caci n-a venit sa judece lumea” (In 12, 47), dar a doua va fi infricosatoare si-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Mt 25, 31), cand vapaia focului ii va mistui pe cei potrivnici. 

“Astfel era chipul slavei Domnului” (Iez.1, 28). ), cu alte cuvinte cele vazute sunt o icoana a Iconomiei Mantuitorului. Fiindca slava  Lui numeste Domnul atat insasi crucea, cat si intreaga Iconomie. Caci plinind tot lucrul pentru noi si venind la Tatal, a spus apostolilor: “Acum a fost preaslavit Fiul Omului” (In 13,31). Viziunea lui Iezechiel, alături de cea din Is. 6 sunt baza reprezentării iconografice a „Mântuitorului în slavă”, aşa cum o arată şi icoana de mai sus -Spas v silah- ce combină motivele „chipului ca de om” de pe tronul înaripat şi cu roţi, înconjurat de patru chipuri de fiare: de om, de leu, de bou şi de vultur cu cele din Isaia: Dumnezeu/Hristos pe tron, înconjurat de serafimi. 

Lumina/strălucirea: “scânteile” (Iez. 1, 7) sunt o aluzie a limbilor de foc (FA 2, 3-4). “Si straluceau ca arama” (Iez.1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, “caci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii” (In 1, 7). “Si ca vederea unui cristal infricosator” (Iez.1, 22), iar dupa putin: “ca vederea unei pietre de safir” (Iez. 1, 26). Cunoaşterea lui Dumnezeu se săvârşeşte şi prin raţiune, catafatică – “cristalul” fiind straveziu- care arată si face cunoscut oamenilor Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi cu inima, apofatică, dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti- “safirul”; de aceea safirul s-a vazut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el. Amandoua sunt pietre, pentru ca il prefigurau pe Domnul pe Care Scriptura L-a numit “Piatra din capul unghiului” ( I Ptr 2, 6).  ”Iar de jur-imprejur lumina stralucitoare era ca vederea unui curcubeu, cand se arata in nor in zi de ploaie” (Iez.1, 27-28). Acest curcubeu s-a facut dupa potop semn al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Domnul, impacandu-i pe oameni cu Tatal, a dat drept semn credinciosilor sangele Sau, ca ei sa fuga de la fata arcului (Ps 59, 4) si sa scape de pierzatorul, aşa cum spune psalmistul:”Fa cu mine semn spre bine” (Ps 85, 17). Semnul se va arata pe nori (Mt 24, 30; Ap 17, 66) crucea , care e simbol al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. “Caci cu Dumnezeu ne-am impacat prin cruce”, zice Apostolul (Rom 5, 10).  

Viziunea lui Iezechiel din cap.1 şi 10, surprinzătoare şi plină de înţelesuri, este un temei al iconomiei divine, dar şi al teologiei creştine. Trebuie însă făcută distincţia dintre natura divină şi energiile necreate ale Divinităţii, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Aşa după cum omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în fiinţa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de Persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al fiinţei lui Dumnezeu, cât şi pe cel catafatic, cognoscibil al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esenţa Sa, dar şi deschiderea personală a Divinităţii faţă de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaştem în Dumnezeu nu este fiinţa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. Sfântul Grigore Palama a susţinut încă din vremea sa (sec. XIV), că lucrarea nu face ca fiinţa să fie compusă, ci e o manifestare necesară a ei, fiindcă manifestarea sau lucrarea ţine de fiintă, numai abstract putând cugeta la o fiinţă fără lucrări.    

Considerat un părinte al genului apocaliptic pe care îl fundamentează, Iezechiel rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într’înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).   

Slăvit fie numele Domnului în veci!  

 

---

   [1] Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, Edit. Deisis,Sibiu, 2007,p. 145    

 Bibliografie:    

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005    

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliară a Sf. Sinod ( Versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania )- Cartea profetului Iezechiel şi introducere.    

Allen, Leslie C.- The Structure and Intention of Ezekiel I, în Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146    

Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, culegere de texte aparţinând Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ioan Carpathiul, Marcu al Efesului, Editura Deisis,Sibiu, 2007. Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr     

Driver, G. R. -Ezekiel’s Inaugural Vision în Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62    

ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6     

Schultz, Samuel S.-Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001    

Halperin, David J. – Origen, Ezekiel’s Merkabah, and the Ascension of Moses în Church History, Vol. 50, No. 3 (Sep., 1981), pp. 261-275, published by: Cambridge University Press on behalf of the American Society of Church History    

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu-Treime şi comuniune, în Almanahul Bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 2003, p. 54-62.    

Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.)  în The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703     

Wolfson, Elliot R. – Halperin’s “The Faces of the Chariot” .Reviewed work(s): The Faces of the Chariot by David Halperin în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 81, No. 3/4 (Jan. – Apr., 1991), pp. 496 -500, published by University of Pennsylvania Press    

http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page    

http://teologie.net/biblioteca/traduceri/palama_text1.pdf    

e-Sword. The Sword of the Lord with an electronic edge   

    

 

Demonizaţi în Evanghelii (2)

               III. Ocurenţa termenului în Tetraevanghelie

            În Tetraevanghelie sunt evocate numeroase cazuri ale unor demonizaţi.  Astfel, în Ioan10,21: “Alţii ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor?” . În Luca 8, 36: “Şi cei ce văzură le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul”. Marcu 5, 15-16,18 menţionează : “Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat”, „Iar cei ce au  văzut, le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci.”, “Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El.”  În Matei 12, 22 : “Atunci au adus la El pe un demonizat, orb şi mut şi l-a vindecat, încât cel orb şi mut vorbea şi vedea”.

              Ne vom opri asupra unuia dintre cele mai cunoscute episoade, care îl consemnează pe demonizatii din Gadara ( Matei 8, 28-34 ):  Şi trecând El dincolo în ţinutul Gadareenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată au început să strige şi să zică: “Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Departe era o turmă de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: “Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.” Şi El le-a zis: “Duceţi-vă.” Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii”. În Luca 8, 26-39: “Şi au ajuns cu corabia in ţinutul Gerghesenilor, care este in faţa Galileii. Si ieşind pe uscat, L-a intampinat un bărbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si văzând pe Iisus, strigând, a căzut inaintea Lui şi cu glas mare a zis: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” Căci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de mulţi ani îl stăpanea, şi era legat in lanţuri şi in obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a intrebat Iisus, zicând: “Care-ţi este numele? Iar el a zis: “Legiune”. Caci demoni mulţi intraseră in el. Si-L rugau pe El să nu le porunceasca să mearga in adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii, văzând ce s-a intamplat, au fugit si au vestit in cetate şi prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, îmbracat si intreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au infricoşat. Si cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toata mulţimea din tinutul Gerghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frică mare. Iar El, intrand in corabie, S-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa rămână cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand:” Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu.” Şi a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse Iisus.”

            Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: “Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Mat. 8,29). Ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura demonizaţilor? Observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: “Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea?” (Matei 8:27). Observăm totodată că demonii aceştia au făcut rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. Descoperim că şi demonii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri,de suferinţe. La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: “Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” Mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da  Hristos atunci.  Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-a înecat, iar păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate. Duhurile necurate îi făceau fioroşi pe demonizaţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea.Observăm că toate cele spuse de cel demonizat aparţin demonului din el, care, folosindu-se de toate ale fiinţei omeneşti, îşi manifestă voinţa din două motive:  demonul vrea să îşi arate puterea, înstăpânirea asupra omului şi, îmbrăcând „haină” omenească, să inducă în eroare. Când Evanghelistul notează că strigau către Iisus să fie lăsaţi în pace, cei prezenţi (martorii potolirii furtunii) puteau crede că bolnavii se răzvrătesc împotriva Fiului lui Dumnezeu: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29).  Lupta cu demonii are loc în planul subtilităţilor până la Judecata de Apoi, la care se referă ultimele cuvinte, când vor fi aruncaţi în gheena focului nestins, cum arată Apocalipsa Sf. Ioan Teologul: „Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20, 10). În câteva cuvinte se desfăşoară o adevărată strategie a vicleniei. Numindu-L pe Iisus, „Fiul lui Dumnezeu” , demonii cred că ştiinţa lor îi va păcăli pe oameni sugerând o „intimitate”, un „târg”: acum stăpânim noi şi după aceea vei stăpâni, când noi ne vom fi împlinit misiunea ca nişte „trimişi”. Îi reproşează Mântuitorului ca unuia care ar fi stricat un târg, deşi ei îi recunosc autoritatea. Nu era în acel „târg” să fie chinuiţi „înainte de vreme”. În cele trei ispitiri (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-13), nu încercase diavolul să-L supună pe Iisus? Sf. Luca notează, semnificativ, că „diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (4, 13). Biruit, n-a renunţat să lupte împotriva Fiului lui Dumnezeu, ajungând să creadă că, pe Cruce, s-a arătat triumful lui. Mântuitorul nu se lasă mărturisit de fiii întunericului şi îi alungă: „Duh necurat, ieşi afară din om!” (Marcu 5, 8). Cineva s-ar putea întreba de ce acceptă Iisus să facă după cuvântul lor, căci „demonii Îl rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8, 31). Nu gândiseră ei oare, că, făcând pagubă gadarenilor, îi vor răzvrăti, iarăşi, împotriva Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?” , spune: „Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui” (Omilii la Matei, apud pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, „Teofania”, 2001, p. 80). Pe de altă parte, li se oferă imaginea degradării pentru duşmănia lor faţă de om şi faţă de Fiul Omului: au cerut să se coboare la nivelul unor necuvântătoare, fiinţe fără minte şi fără suflet, în întunericul stihial al instinctelor;  următoarea treaptă nu era decât iadul, întunericul de moarte al apei în care se aruncă turma: „Şi El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32). Reacţia gadarenilor n-a întârziat să apară. Deşi eliberaţi de duhurile rele, care oricând ar fi putut să-i stăpânească şi pe alţii, „îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor”(Matei 8, 34). Mântuitorul le ascultă dorinţa, din respect pentru libertatea lor. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să Îl iubească, dar aşteaptă, cu răbdarea Sa fără margini, să-I descoperim bunătatea, mila, dragostea. Se va fi întristat Fiul Său pentru necredinţa lor, fiindcă, fără să o spună, auzea glasul inimii lor: „Ce ai cu noi, Iisuse?”.

                IV. Hristos – biruitorul iadului

            Atitudinea Părinţilor faţă de nebunie sau demonizare are un caracter pozitiv. Posedarea  este socotită o încercare îngăduită de Dumnezeu spre curăţire  şi sporire duhovnicească, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „ Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să  se  mântuiască în ziua  Domnului Iisus”( I Cor.5,5).Sfântul  Ioan  Gură de  Aur spune  şi el  că lucrarea drăcească, înţelegând aici şi însăşi îndrăcirea, are rostul de „a-l mustra pe om”, nu pentru a-l pedepsi, ci mai curând pentru a-l „îndrepta” şi a-l „aduce iarăşi pe calea cea dreaptă”, adică de a-l „întoarce la Dumnezeu”. Potrivit viziunii duhovniceşti, tot ceea ce i se întâmplă omului cu credinţa deplină este de folos pentru mântuirea sufletului, iar nebunia ce are drept cauză lucrarea demonilor nu e o stricăciune de neînlocuit, ci potrivit proniei dumnezeieşti, reprezintă pentru unii cale de ieşire din neorânduiala în care trăiau şi o încercare care-i poate urca spre cunoaştere.Pentru a îndeplini acestea omul trebuie să rupă legătura cu demonii ce sălăşuiesc în el, iar acest lucru este posibil, deoarece chipul lui Dumnezeu, nepieritor în om, face ca libertatea vrerii sale să nu poată fi cu totul nimicită, aşa că omului îi rămâne puterea de a se întoarce la Dumnezeu.

             Cazul demonizaţilor din Gadara este edificator pentru a prezenta puterea omului, dată de Dumnezeu de a se întoarce la El. De vreme ce mulţimea îl numea om, au venit demonii să-i propovăduiască dumnezeirea. Ei şi-au mărturisit dinainte împotrivirea, ca Hristos să nu le socotească rugămintea drept una vicleană. De aceea L-au rugat şi L-au implorat. Astfel unii pe care lanţuri de fier nu-i puteau ţine au venit legaţi la El. Unii care alergau prin munţi au coborât în câmpie. Unii care nu lăsau pe nimeni să treacă prin părţile lor L-au văzut pe Domnul stând ca un zid în faţa lor şi s-au oprit. Este aceasta biruinţa lui Hristos asupra iadului, căci toate sunt  prin voia Domnului şi prin El ne aflăm mântuirea. Istorisirile din Vieţile Sfinţilor stau mărturie adăpostului pe care demonizaţii îl aflau în  biserici şi mânăstiri socotite cele mai potrivite locuri pentru lecuirea lor, pentru că acolo este chemat cu putere ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că acolo este sălaşul celor înduhovniciţi, care, prin sfintele lor nevoinţe, ajung împărtăşindu-se de darul nemărginitei Sale milostiviri şi de puterea Sa de a-l renaşte pe om.

_______________________________________________

1. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
3. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

 

 B i b l i o g r a f i e:

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

1.Sfântul Ioan Gură de Aur,Diavolul şi magia,Editura Panaghia, 2002

2.Sfantul Ioan Gură de Aur, Despre marginita putere a diavolului.Despre căintă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe,2002

3.Jean- Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale,Editura Sophia,2008

Demonizaţi în Evanghelii (1)

I. Demon. Demonism. Demonizare

a) Demon

Tradiţia biblică îi menţionează pe demoni sub o multitudine de nume. Acestea sunt la singular sau la plural şi îl arată fie pe căpetenia lor, fie un grup, fie intreaga lor legiune. Numele menţionate de obicei sunt: Lucifer, nume care etimologic are o semnificaţie pozitivă „cel ce aduce zorile”, referindu-se la starea de început a căpeteniei duhurilor rele, dar care astăzi este încărcat negativ ; diavol, pentru ca l-a vorbit de rău pe Dumnezeu în faţa oamenilor, dar şi pe oameni în faţa lui Dumnezeu; satana –„cel potrivnic lui Dumnezeu”; demon –„nimicitor”; Beelzebul- „domn al duhurilor rele”; ispită, de la lucrarea principală pe care o săvârşeşte, dar şi viclean şi duhul vicleniei, de la felul în care realizează ispitirea oamenilor.

În Apocalipsă îl întâlnim pe diavol sub denumirea „Balaurul cel mare, şarpele  cel de demult” (12, 9). Hristos îl  caracterizează mincinos şi tatăl minciunii, dar şi ucigător de oameni (Ioan 8, 44), fiindcă de la început denaturează adevărul şi unelteşte împotriva omului. În Efeseni, apostolul Pavel îl numeşte stapânitorul puterilor văzduhului şi stăpânitorul acestei lumi de întuneric ( Efeseni 2, 2 şi 6, 12). Cuvântul „ lume” din fragmentul de mai sus, arată cugetul trupesc, pofta rea, purtarea trufaşă a oamenilor care sunt supuşi diavolului. Peste această lume stăpâneşte satana, peste „lumea” care se află în partea opusă Împărăţiei lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta” (Ioan18, 36). Duhurilor rele li se mai dau şi nume de fiare sălbatice, păsări sau reptile veninoase: centauri, struţi, cucuvele, vasilişti, scorpioni etc.

La început, satana, fiind înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, dar după caderea sa, locul şederii lui a devenit „văzduhul”, spaţiul ce înconjoară pământul. Se spune că a dat târcoale pe pământ şi s-a plimbat „în sus şi în jos” (Iov 1,7 şi 2,2), ceea ce putem identifica cu „văzduhul”. Sfântul Nicodim Aghioritul scria că: „Demonii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu locuiesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul osândirii lor, ci pentru nevoinţele celor aleşi şi pentru îndreptarea păcătoşilor”. Sfânta Scriptură  şi Patericele amintesc ca sălaşuri ale demonilor şi diferite locuri de pe pământ : pustiul, cetăţi sau case părăsite, temple şi altare ale idolilor, morminte, lacuri, râuri etc. Este cazul demonizatului din Gadara, care „avea locuinţa în morminte,…şi neîncetat, noaptea şi ziua era prin morminte” ( Marcu 5, 3-5).

Sălaşuri ale demonilor pot fi şi oraşe sau cetaţi, locuite de mari mulţimi de oameni, cum aflam din Apocalipsă despre mareaţa cetate a Pergamului „unde este scaunul satanei,… unde locuieşte satana”( 2,13). La fel despre cetatea Babilonului aflăm că: „a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte”(18, 2). Însuşi unii oameni poate deveni locaş al duhurilor rele atunci când nesocotesc mântuirea Domnului „şi intrând, sălăşuiesc aici şi se fac în cele din urmă ale omului aceluia” ( Matei 12, 43-45).

Cu toate acestea, demonii nu au niciun loc care să le aparţină căci „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmi 23, 1). Demonii stapânesc doar acolo unde se săvârşeşte răul şi păcatul,” lăcaşul diavolului nu este decât în păcat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre acestea.

b) Demonism. Demonizare

Văzând  diavolul că omul pe care l-a creat Dumnezeu nu era aproape cu nimic mai prejos  decât îngerii „Micşoratu-l-ai pe  dânsul  cu  puţin  faţă  de  îngeri”( Psalmul 8,5), i-a pricinuit păcatul neascultării şi „l-a despuiat de toate bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate”, folosindu-se de „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” ( Facerea 3,1), spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată cum diavolul, împins de pizmă, s-a folosit de şarpe pentru a-şi duce la bun sfârşit înşelăciunea ce a dus la căderea protopărinţilor.

Acţiunea directă a demonilor este una dintre cauzele nebuniei, care poate merge până la deplina posedare a omului, aşa după cum consideră Sfinţii Părinţi. Aflăm din Evanghelii un caz de nebunie a cărei cauză este de natură demonică, acela al posedaţilor din ţinutul Gadareenilor: ”Si trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.” ( Matei 8,28,34). Alte cazuri asemănătoare sunt relatate în Vieţile Sfinţilor, indicându-ne că este vorba de acţiunea directă a unuia sau mai multor demoni.(1) Cel mai adesea aceaasta se manifestă prin agitaţie sau chiar nebunie violentă sau cu forme de depresie, delir sau halucunaţii. Demonii acţionează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, folosindu-se de legile ce guvernează lumea fizică, mai ales cele fiziologice. Evagrie Ponticul spune că demonii caută să strice starea sufletului modificând umorile trupului sau acţionând asupra creierului.(2) Diavolul care căpătase putere asupra lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul lui „ Iată, îl dau în mâna ta, dar de sufletul lui să nu te atingi”(Iov 2,6), ceea ce înseamnă că diavolul poate produce tulburări psihice, determinând perturbarea organismului.

În general, demonii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul. Atâta vreme cât creştinul păstrează harul care este în el, îndreptându-şi voia către Dumnezeu, diavolul nu poate hotărî ca sufletul să se plece către rău. Demonii pot să se dezlănţuie asupra trupului, iscând boli, care sunt încercări date omului pentru curăţirea lui de păcate. Însă oricare ar fi cauza pentru care omul cade pradă lucrării demonice, Dumnezeu nu-l va lipsi de ajutorul Său.

II. Demonizare şi boală mintală: cauze

Anumite forme de nebunie au origine fiziologică , starea de beţie produsă de alcool sau de droguri determină anumite forme de delir sau de halucinaţie. Însă anumite forme de delir pot fi cauzate de afecţiuni ale trupului, spre exemplu, febra poate fi o sursă a delirului. Sfântul Grigorie de Nyssa admite ca o posibilă cauză a delirului îmbolnăvirea creierului: “Cât despre cazurile de nebunie, ele nu provin numai din beţie, ci, după cum spun medicii, după ce a fost afectată membrana craniană, atunci desigur şi puterea de judecată e influenţată de boală şi numele acestei b6li provine de la numele acestei membrane (Phrenes), adică frenită(demenţă)”. Părinţii spun că anumite forme de paralizie sunt însoţite de o distrugere a facultăţilor mintale, care duce la pierderea cunoştinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el  că: „dacă întocmirea trupului se depărtează câtuşi de puţin de la starea sa firească(…), multe din facultăţile sufletului sunt împiedicate să lucreze”. Părinţii adoptă pentru toate aceste cazuri categoriile folosite  de medicina bizantină, care, în esenţă sunt cele ale tradiţiei hipocrato-galenice. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi Sfântul Grigorie din Nyssa arată că în cazul în care tulburările psihice sunt legate de o afecţiune somatică, ele nu sunt tulburări ale sufletului în sine, ci ale exprimării şi manifestării sale. Dincolo de aceste perturbări aparente, sufletul în sine nu este afectat, rămânând intact în esenţa sa”Dumnezeu n-a făcut un trup la întâmplare, ci un astfel de trup care să slujească sufletul cugetător”(3)

Pe lângă o primă categorie de boli mintale sau forme de nebunie, care au o etiologie somatică, există şi o a doua cu etiologie demonică. Părinţii vorbesc şi de o a treia categorie de boli, care au o cauză de natură spirituală, ce ţine de liberul arbitru al omului. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu.Bolile mintale implică tulburări ale psihismului, o disfuncţie a naturii sale. Pentru Părinţi, multe dintre dezordinile pe care noi le considerăm astăzi pur psihice aparţin, de fapt,domeniului spiritual, ele necesitând un diagnostic şi o terapeutică duhovnicească.

Există mai multe forme de manifestare a bolilor mintale. Astfel, tristeţea (lupe) reprezintă  o stare a sufletului alcătuită din descurajare, neputinţă, greutate şi durere sufletească, mâhnire, apăsare, însoţite cel mai adesea de o mare tulburare şi nelinişte. Aceasta poate avea multe cauze, însă întotdeauna este o manifestare a facultăţii irascibile (thumos), fiind  legată de mânie. Conform Părinţilor, tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Ea poate avea drept cauză şi lucrarea demonilor sau se poate ivi fără niciun motiv.(4) “Nu firea lucrurilor- spune Sfăntul Ioan Gură de Aur-, ci sufletul nostru face să ne întristăm şi să ne bucurăm.  Deci, dacă în sufletul nostru este bună rânduială, atunci îl vom avea chezaş veseliei şi mulţumirii noastre… “. “Când e vorba de trup, totul depinde de starea lui fizică, când e vorba de suflet, totul depinde de voinţa noastră”.(5) Atunci când diavolii sunt cei care uneltesc şi înstăpânesc tristeţea, tot de sufletul pe care îl ştiu slab se folosesc şi de voia omului care li se pleacă. Ea poate duce la moartea trupului pentru că omului îi răsare în gând şi ideea sinuciderii. Pentru toate aceste motive, Părinţii consideră tristeţea o boală a sufletului, foarte grea şi vătămătoare.

Akedia reprezintă o altă formă de manifestare a unei boli mintale. Termenul grec akedia, preluat în limba latină sub forma acedia, se exprimă prin lene şi plictis, dar aceasta reprezintă doar în parte realitatea desemnată de el. Akedia este un fel de „lenevie”, dar mai este şi lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, somnolenţă. Este un sentiment de nemultumire de toţi şi de toate. Omul nu se mai bucură de nimic, totul e plicticos, şi nu mai aşteaptă nimic de la viată.. demonul akediei îi loveşte mai ales pe cei care duc o viaţă duhovnicească, străduindu-se să-i abată de la căile Duhului. Mulţimea relelor provocate de akedie îi face pe Părinţi să afirme că ea este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat dintre toate patimile. Sfântul Isaac Sirul spune că pentru suflet ea este  ”gustarea gheenei”(6)

__________________________________________________

1. Jean- Claude Larchet,Terapeutica bolilor mintale, p.67
2. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, p.68 şi 72
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui,XI,4
4. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
6. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (3)

Intertextul

În această etapă de analiză, este necesară evidenţierea nucleelor semantice ale textului şi, mai ales, a modului în care se interferează cu literatura anterioară, cu practica ritualică şi cu tradiţia iudaică. Se întrevăd legăturile dintre arhetipurile imaginare producătoare de sens şi contextul livresc sau concret în care se nasc.

Iezechiel are revelaţia carului de foc, merkabah, simbolizând teofania “gloriei lui Dumnezeu”, kābǒd. Imaginea venirii lui Iahve, şezând pe heruvimi, în ajutorul poporului său are o lungă tradiţie în Codul Preoţesc, fiind în egală măsură semnul judecăţii, cât şi al gloriei lui Dumnezeu.

Influenţa Codului Preoţesc asupra profetului este evidentă şi din folosirea unor formule sterotipe ca: “Aşa grăieşte Domnul!”(Iez.2,4), “Aşa zice Domnul Dumnezeu”(3,11; 5,5) sau “Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul”(6,10) , dar şi din locul revelaţiei care este râul Chebar, ale cărui ape mereu curgătoare vor fi asigurând locul curat al descoperirilor divine într-o ţară a spurcăciunii.

Imaginea venirii lui Dumnezeu în slavă a fost înţeleasă chiar de primii cercetători ca mângâiere şi încurajare a poporului lui Israel. Într-o ţară străină de a lor, păgână, departe de Templu, Iahve Îşi face simţită prezenţa, demonstrând atotputernicia Sa. Este prima viziune în care imaginea gloriei Sale nu mai este direct legată de cea a Templului. Într-o cronologie a cărţii, observăm că viziunea are loc într-o perioadă când prezenţa lui Iahve încă stăruia în Templu. Poate de aceea, El nu vine din/în Ierusalim, ci din ceruri. Se înţelege astfel că robia şi prăbuşirea Templului, mai târziu sunt semne ale mâniei lui Dumnezeu şi ale pedepsirii poporului căzut în idolatrie. Iezechiel e ales de Dumnezeu să vestească poporului acestea.

Norul (furtuna) şi lumina de fulger sunt cunoscute încă din Ieş.19,1-urm; 24, 9-10, ca teofanii, aşa că în Iez.1 se reiterează devotamentul lui Dumnezeu faţă de poporul ajuns iarăşi să rătăcească iarăşi prin pustiul străinătăţii.[1] Furtuna sugerează cel mai vădit ipostaza de luptător a lui Dumnezeu, în toate viziunile profetice fiind corelată ideii de judecată pe care Dumnezeu o înfăptuieşte (Am.1,2,; Mih.1, 2-7, Is.59, 15-20) asupra Israelului mişelit. Şi focul sugerează aceeaşi “mânie” a lui Dumnezeu şi instrument al pedepsei Sale- II Paral. 22, 15, Ps 92, 3, dar şi la Is. 56,15-16, fiind explicit asociat judecăţii divine.

Norul transformă tabloul descris, static,  într-unul dinamic. Arcul (curcubeul) nu este aici semn al războiului, aş cum ar sugera forma sa şi asocierea cu săgeţile, ca aură de lumină a lui Iahve, ci tocmai un semn al reconcilierii ca în legământul făcut cu Noe.

Tronul lui Iahve apăruse şi în viziunea lui Miheia din II Regi, 22, 19-22. Divanul ceresc se întrunise atunci penru a hotărî vina lui Ahab, deci pentru a-l judeca. Is.6 este similar lui Iez.1, respectiv 10, şi face parte din aceeaşi chemare profetică a lui Iezechiel ca “glas” al lui Dumnezeu ce anunţă pedeapsa/judecata, pe care Rolf Knierim o numeşte “teofanie a judecăţii”[2]. Cerurile se deschid-imagine similară cu Is. 54,1- şi-I permit lui Iahve să coboare. Neclaritatea scopului este lămurită odată cu asocierea imaginii furtunii.

Carul ceresc arată o concepţie interesantă la un popor nomad care se stabilise într-o ţară cu relief colinar şi care era nevoită să importe cai din Egipt. Trebuie să fie o influenţă egipteană sau asiriană, în care carul nu trebuie legat neapărat de-o atitudine  marţială, ci chiar de o accesul la înălţimi ca în II Reg. 6, 14-17 unde cai şi caleşti de foc umpleau muntele din jurul lui Elisei. Merkabah are în alcătuirea lui roţi, care-i asigură mobilitate, mişcându-se înăuntrul şi în afara norului teofanic. Ea trebuie pusă în legătură cu judecata dreaptă a lui Iahve care se face cunoscută poporului Său, chiar dacă acesta s-ar găsi în Şeol sau în Rai, în vârful muntelui Carmel  sau pe fundul mării (Am 9, 1-4). Mobilitatea norului e legată şi de Iez 5,2 unde profetului i se spune că o treime din părul său trebuie tocat şi spulberat în vânt, semn al împrăştierii poporului lui Israel printre neamuri. Şi Iez. 12 14 se referă la biruinţa lui Iahve şi împrăştierea duşmanilor în vânt.

Nordul, dincotro vin “norul şi vântul vijelios”, are, în ebraică, răd şpn (ascuns), în înţegerea unanimă de şāpôn, însemnând, deci,“cer întunecat”. Cecilia Grave susţine însă că, etimologic, vine din ugariticul şpn, însemnând “vânt din nord care limpezeşte cerul”, aşa că nu poate fi vorba de un cer întunecat[3], din contră. Nu sunt însă suficiente argumente. Întunericul de la miazănoapte poate fi pus în corelaţie cu partea dedicată lui Gog-Magog, a invadatorilor, şi atunci restaurarea trebuie să înceapă cu spulberarea răului. Se presupune însă şi un element de intertextualitate cu Ier. 1, 14.

Lumina/ strălucirea. G.R. Driver identifică o neclaritate de traducere a textului original: The prophet Ezekiel in his opening vision looked and “behold, a stormy wind came out of the north, a great cloud with a fire infolding itself (marg. flashing continually), and a brightness round about it, and out of the midst thereof as the colour of amber (marg. electrum), out of the midst of the fire.” The problem here is to discover what hašmal, which is translated ηλεκτρου by the LXX and electrum in the Old-Latin Vs. and by Jerome in the three passages in which it occurs really means; for the R.V.’s electrum and amber merely represent the two senses of the LXX’s Greek word [4].

În Biblia Sinodală, traducerea este generalizatoare, ambra e înlocuită cu “un metal în văpaie”. “Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.”(1,4) .

Termenul  חשׁמל (chashmal/ khash-mal’) este o derivare incertă, făcând referire la bronz sau la alt metal strălucitor, prin analogie cromatică tradus “ambră”. Nu există însă referiri la ambră în literatura akkadiană, şi nici dovada că ea a fost importată în Palestina mai devreme de secolul VI î.Hr. Varianta electrum pare mai acceptabilă, referindu-se la un aliaj din aur şi argint, păstrând uneori urme de cupru sau alte metale, identificat istoric în secolul VI în Grecia. Din punct de vedere metalurgic, electrumul poate varia cromatic de la roşu aprins la alb incandescent, deci se poate aseamăna cu ambra.

Egiptenii şi chiar babilonienii prelucrau metalele -eg. hsmn “bronz” şi acc. elmesu “alamă”-,[5] aşa că nu sunt destule argumente că Iezechiel nu ar fi fost fost familiarizat cu prelucrarea ei. În literatura asiriană, elmesu folosea drept simbol al strălucirii.

Revenind la textul lui Iezechiel, observăm o cromatică simbolică, ce determină efectele unei reprezentări uluitoare: cerul însuşi e pictat în tonuri roşietice sau aurii. Tronul este din lapis-lazuli sau safir, iar cărbunele norului întunecat asigură un contrast care face ca bronzul să strălucească şi mai puternic. Cerul de jos este din jasper (roşu, galben sau chiar maroniu), cel din mijloc dominat de culoarea azurie a tronului, iar cel superior este din fulgi mari de cadmiu, adică alb argintiu.

Descrierea celor trei niveluri ale cerului pare, aşadar, făcută în termenii familiari unui fierar babilonian care prelucrează bronzul.

Figura “ca de om” este asociată lui kābǒd şi se leagă astfel de tradiţia anterioară a revelaţiei divine (Codul Preoţesc şi revelaţia de pe muntele Sinai), aşa cum observăm şi în Ieş.29,1 ş.u.; 24, 9-11; 34, 29-35; 40, 34-35). Apariţia lui Iahve în nor este expresia judecăţii şi în Num. 14,10-12; 16, 19-21. Iezechiel devine “profet al judecăţii pentru cei care “s-au răsculat”, atitudine ce provoacă judecata. Imaginea aceasta de judecător trebuie înţeleasă însă şi ca un avertisment că se impune o pocăinţă necesară salvării. Accentul profeţiilor lui Iezechiel cade tocmai pe acestă latură: mânia este un act de reinstaurare a dreptăţii şi un mod de reîmpăcare a lui Dumnezeu cu poporul său. În suferinţa provocată de propriile  nedreptăţi, Israel nu e singur, ci vegheat de Dumnezeul lui.

Grey Hubert Skipwith afirmă o influenţă a cultului popoarelor învecinate asupra modului în care e văzut şi înţeles Iahve, de exemplu cultul lui Ba’al. Soarele avea el însuşi o căruţă şi cai şi în II Regi 23,11)[6]

Cele patru făpturi corespund celor patru puncte cardinale. Sunt acoperite cu ochi (referire la miliardele de stele), “fiii lui Dumnezeu” şi obştea lui Iahve. Făpturile se mişcă sau stau pe loc şi, odată cu ele şi aripile; mişcarea lor e simultană cu cea a vânturilor, astfel încât se creează impresia că acelaşi duh le mişcă întru totul. Autorul se fereste de reprezentari antropomorfe de unde precauţia prin expresii de genul ” infatisare”, ” asemanare”, “parand a fi”, “ca un”, “ca o”, “asemenea”. Sugestia omniprezenţei lui Dumnezeu se arată atât în mişcarea aceasta, cât şi în pluralitatea feţelor, pe când sugestia puterii Sale se face prin întruparea fiarelor ca atare. Explicaţia contextual-istorică e determinată de reprezentarea imagistică despre divinitate a oamenilor antici. Poporul lui Israel, care venerase viţelul lui Aron la Betel şi şarpele lui Moise la Ierusalim, trebuie să înţeleagă acestea ca forme ale unicului Dumnezeu. Explicaţia este posibilă şi prin plasarea figurilor pe ornamentele Templului (I Rg.7,29), unde, fără îndoială, Iezechiel trebuie să le fi văzut.

---

[1] Cf. Zimmerli, Walther-. Ezekiel: The Prophet and His Message (Columbia, 1988), p. 26.

[2] The vocation of Isaiah, VT 18 (1968), pp. 54-55.

[3] The Etymology of Northwest Semitic şapanu, UF 12 (1980), pp. 226-7.

[4]Driver, G. R. -Ezekiel’s Inaugural Vision, Source: Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62

[5]Cf. Driver, G. D. –alama  a fost găsită şi în excavaţiile celei de-a treia perioade semitice (1400-1000 î.Hr.) în Palestina şi în depozite din secolul al VI-lea î. Hr. din Rodos

[6]Vezi  Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.) . Source: The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703