Asfinţit

Cea mai dulce senzaţie: privind asfinţitul de pe marginea unei prăpăstii de tuf vulcanic de forma unui evantai franţuzesc. [Tributară clişeelor, imaginaţia nu ar fi putut altfel surprinde asta decît prin experienţă nemijlocită!]. Dedesubt, întuneric alb, căptuşit pe margini cu arini, fagi tineri şi rugi. Din cînd în cînd zgomotul pietrelor rostogolindu-se în hăul de cretă.

Perpendiculară  perfectă, privirea soarbe lumina roşiatică a orizontului, topită în lături în nuanţe de galben şi purpuriu. Doar vîntul suflă uşor, aruncînd pietricelele colţuroase şi mişcînd frunza fagului bătrîn din spate. E tîrziu şi devreme în mine, simt, şi ochiul mare al soarelui se-nchide uşor, în prelung răsfăţ. Dealurile, cu linia lor ca o panglică ondulată, strîng lumina ce se-mprăştie acum în raze, asemenea unui imens ciucure învolt.

Prăpastia, cu formele ei unduitoare, stă inertă ca un animal adormit, trimiţînd insesizabil efluvii sălbatice. Forţa chemării îmi strecoară subtil în vene o ameţeală uşoară, ca după un vin vechi. Încerc s-o ignor şi privesc doar înainte panorama unei naturi chinuite de vremi şi de oameni, satele adunate în cuiburi de văi, cu casele lor albe şi mici, sărăcăcioasele acoperişuri de tablă ruginită cîrpite ici-colo, zidurile albastre şi verzi. Cel mai departe, munţii, cu coroanele lor de zăpadă, tronează mîndru zarea. Siluetele vagi se pierd în aburul cald al pământului şi se contopesc cu văzduhul.

În lumina stranie a apusului, frunzele fagului sub care stau îmi par scăldate în verde cald şi arămiu. Razele le mîngîie făţiş şi sclipirea lor îmi aduce aminte de mîngîierea mamei. O pace plină, ca un văl de mireasă, se aşază încet peste lume, peste case şi văi, peste orizontul indefinit.

Sentimentul proniei şi al binecuvîntării dumnezeieşti ca un căuş de palme calde peste lume. Natură transfigurată care se depăşeşte pe sine în frumuseţea circumscrisă ADN-ului ei vegetal. Logos. Prezenţă vie a Duhului în lume şi, totuşi, abstract pătrunsă de gînd.

Cea mai lungă cale, calea de la minte la inimă. Lucrurile, toate, deşi clare, devin mirare prelungă, întrebare nepusă, surîs indefinit. Care e pentru mine rostul istoriei dacă nu sensul perceput al acestei clipe unice? Şi, prin analogie, a înşiruirii de clipe, fiecare cu povestea ei, ca într-un puzzle enorm, de la facerea lumii, prin epoci, pînă acum şi pînă la sfârşitul timpului meu? Existenţa mea, existenţele miilor, miliarde de existenţe unice, irepetabile valorifică sens dintr-o infinitate de sensuri posibile.  

Clipă de graţie, prinsă în oceanul de înţeles ce acoperă destinul umanităţii întregi. Asfinţit de poveste, blînd şi dulce, umbră de frumuseţe a neasfinţitei zile…

Les perce-neige d’antan…

Praznicele împărăteşti sunt zile cu soare şi tihnă, aşa că n-am pierdut prilejul să hălăduiesc prin împre- jurimi ca-n vremurile bune.

Dincolo de subiectivitatea percepţiei, legate de imaginea vârstei de aur a copilăriei, de timpul adăugat în acumulări treptate şi pierderi ireversibile, de miile de senzaţii olfactive şi vizuale care-mi răscolesc memoria, imaginea ghiocelului  de acasă, de sub munte, rămâne unică. Eu nu ştiam că există şi alt fel de ghiocei, că de fapt aceia sunt ghioceii obişnuiţi. Am crescut cu imaginea propriului ghiocel şi târziu am aflat  că acela nu e ceea ce credeam eu.

Povesteam celor de azi de floarea asta, dar se pare că nimeni nu o ştie… Nu le este familiară, nici măcar nu au văzut-o vreodată… E numită popular şi măseaua ciutei, dar, pe la noi, nimeni nu-i zice aşa. De fapt, primelor flori de primăvară li se spune, în zona Vâlcii, “cocorei”. Scot devreme căpşorul albiu de sub zăpadă, dând semn că se întorc cucoarele din ţările reci de-acum. Păsările şi florile, într-o tainică legătură, înscriindu-se aceluiaşi ritm al naturii… Ce ne spun oare ele?

Ghiocelul desubmunte e o specie stranie de floare, cu petalele împestriţate, verzi-maronii-roşcate, cu stamine mov şi o corolă de petale subţirele şi lungi, gulerate cu galben-stacojiu, care, deşi răsar ca la orice ghiocel, atârnand, părând a fi atrase  cu o puternică şi nevăzută forţă de pământul acoperit de frunzele veştede ori de zăpada îngheţată, plină de ace, totuşi, înfloresc contrar gravitaţiei. Se deschid uşor, ca o îmbrăţişare, sfidând arcuirea subţiratică a  tulpinii şi se îndreaptă către cer, ca într-un extaz al luminii regăsite după atât amar de vreme sub pământ. Acest chip al lor mă face să zâmbesc:  se luptă cu pământul greu, tare, rece, răsar subţiri ca nişte nervuri vii, fragile, smulse din carnea pământului, pline de sânge străveziu. Tulpina lor arată smerenie,  căci, prin  alcătuirea ei, dă căpşorului de floare o aplecare în jos, ca o frunte sfioasă de fată mare, acoperită de-un văl de păr bălai. Apoi, brusc, cuprinse parcă de-un elan  jubilatoriu, sub lumina blândă de martie, uită cu totul de gravitaţie şi înfloresc în sus, părând aruncate de la mare înălţime. E încântătoare această bucurie nestăpânită a lor pe care o răspândesc neîncetat prin corola răsucită înspre cer.  Petalele lor albişoare se aseamănă astfel unor aripi de pasăre cu pieptul umflat, gata să-şi ia zborul…

Sunt  sublimi cocoreii aceştia în toată această strădanie a lor… Ca o avalanşă de sunete polifonice, ei umplu coastele însorite ale dealurilor, devenind mici imnuri vegetale, doxologii ale luminii vii.

M-am bucurat să-i revăd după ani îndelungaţi, dar cu bucuria  omului mare, serios şi blazat. Când eram copil,  îi striveam şi-i gustam, îi culegeam şi-mi făceam coroniţă din ei. Nu ştiam tâlcul lor, dar bucuria lor se prelungea în bucuria mea. Acum i-am cules cumpătat şi i-am dăruit mamei şi bunicii mele, să se bucure şi ele…

Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei

Am prăznuit zilele trecute pe unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii creştine, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, ierarh destoinic, înţelept, blând şi smerit, care s-a adus, prin moartea sa, drept jertfă cu bună mireasmă lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Sfânta Tradiţie îl menţionează în rândul Părinţilor (sub)apostolici, căci, urmând învăţătura ioaneică, devine păstor al sufletelor creştinilor din Smirna, fiind uns episcop de Sfântul Bucol. Viaţa sa ne este pildă de trăire duhovnicească şi dăruire, de permanent dialog cu Dumnezeu şi fapte de credinţă care merg până la sacrificiul suprem.

Orthodox Wikipedia prezintă un scurt parcurs al acesteia, dar cel mai bine este relatată viaţa Sfântului Policarp în Vietile Sfintilor, iar martiriul său în Actele martirice (PSB 11). Atitudinea creştinilor faţă de moaştele Sfântului, strângerea lor cu grijă, venerarea lor şi, mai ales, gândul că cinstesc în ele pe Însuşi Hristos, izvorul sfinţeniei şi al harului, constituie până astăzi un temei al închinării noastre la moaşte.

Căutând acatistul Sfântului în limba română, am avut surpriza să aflu că el a fost întocmit abia în urmă cu 7 ani, când a fost şi aprobat de Sfântul Sinod şi publicat într-una din revistele mitropolitane importante. Din nefericire, acatistul nu e foarte cunoscut, aşa că am găsit această oportunitate de a-l populariza, cu rugămintea ca şi voi, la rândul vostru să-l preluaţi şi, mai ales, să-l citiţi/ cântaţi spre folos duhovnicesc.

 

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI* (23 februarie)

După obişnuitul început, se cântă: Condacele şi Icoasele

CONDACUL 1

Lucrând ogorul sufletelor şi aducând belşug pământului, te-ai făcut, sfinte, vas ales şi laudă dreptmăritorilor creştini care de atunci s-au deprins a-ţi cânta: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

ICOSUL 1

Slujitor credincios Stăpânului, asemenea îngerilor, la desăvârşire îngerească ai ajuns şi, primind moartea cea pentru Hristos, viaţa cea veşnică ai primit. Pentru aceasta cu vrednicie îţi cântăm:

Bucură-te, vlăstar al Efesului;

Bucură-te, floare înmiresmată a cetăţii Smirnei;

Bucură-te, rod bogat al Apostolilor lui Hristos;

Bucură-te, mărgăritar strălucitor în coroana mucenicilor sfinţiţi;

Bucură-te, mare ierarhe, care, în smerenie, harul ai împărtăşit;

Bucură-te, turn întărit al mântuitoarei credinţe pe care cu mari minuni o ai mărturisit;

Bucură-te, că te-ai învrednicit de darul proorociei;

Bucură-le, bucuria celor sărmani;

Bucură-te, al văduvelor ocrotitor şi mult mângâietor;

Bucură-te, grabnic vindecător a felurite boli;

Bucură-te, spaimă şi cutremur diavolilor;

Bucură-te, că, în faţa tronului Dumnezeirii, te faci stăruitoare rugăciune pentru cei ce se roagă către tine;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 2

Naşterea ta, sfinte, în temniţa cea rece în care era închisă pentru credinţă mama ta, a fost precum, odinioară, a lui Hristos în peşteră; încă, şi mai mare minune săvârşindu-se, îndată ce ai născut, un înger al Domnului s-a pogorât şi, luându-te, a zis: Aliluia!

ICOSUL 2

Luminător la vremuri de întuneric, Dumnezeu te-a învrednicit, fiind izbăvit încă de prunc chip prea minunat; ajută-ne, dar, să ne curăţim de gân­dul cel viclean, păzindu-ne ea nişte prunci la cuget, cei care strigăm ţie acum:

Bucură-te, pentru care Domnul pe îngerul său a trimis;

Bucură-te, că în grija unei bune creştine prin rânduire de sus ai fost încredinţat;

Bucură-te, pentru care Fericita Teodora lacrimi de maică a vărsat;

Bucură-te, că tatăl tău, Sfântul Pangratie, pentru tine îndelung s-a rugat;

Bucură-te, că amândoi părinţii tăi cei după trup cununa muceniciei au primit;

Bucură-te, că de cinstitele lor moaşte fiarele n-au cutezat a se apropia;

Bucură-te, că, din copilărie, darul săvârşirii minunilor ai avut;

Bucură-te, că, vădindu-se marea lucrare a lui Dumnezeu la rugăciunea ta, din Pangratie, Policarp ţi s-a spus;

Bucură-te, că, dăruindu-te Dumnezeu cu mulţime de zile, buna virtute a înfrânării ţi-a adăugat dintru-nceput;

Bucură-te, că duhului blândeţii te-ai făcut sălaş;

Bucură-te, cela ce din tinereţe gândul aşezat al celor înaintaţi în vârstă ai dovedit;

Bucură-te, înduhovnicite părinte, căruia la bătrâneţe râvna tinereţii ţi s-a dăruit;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 3

Mare foamete lovind cetatea Efesului, cu toţii la tine au alergat nădăj­duind ajutor şi, pe nimeni n-ai lăsat apăsat de nevoi, ci pe toţi i-ai miluit, pen­tru aceasta către Dumnezeu se îndreptau zicând: Aliluia!

ICOSUL 3

Întocmai cum în întreaga-ţi viaţă te-ai milostivit spre cei în lipsuri, îndură-te şi acum spre noi, păcătoşii cei săraci în fapte bune, ca, nerămânând precum smochinul cel fără de rod, să ne învrednicim de duhul pocăinţei, noi, care către tine alergăm acum zicând:

Bucură-te, liman al celor copleşiţi de multele poveri;

Bucură-te, îndulcire pentru cei cuprinşi de amărăciune;

Bucură-te, încurajare a năpăstuiţilor;

Bucură-te, că din fragedă vârstă ai fost mult miluitor;

Bucură-te, izbăvitor al multora de foamea cea trupească;

Bucură-te, hrănitor al tuturor din învăţătura cea dumnezeiască;

Bucură-te, căci cuvintele tale seminţe roditoare s-au făcut;

Bucură-te, că rugăciunea ta hambarele Calistei a umplut;

Bucură-te, că împărţind la cei sărmani, hambarele nu se goleau ci cu mai mult se-ndestulau;

Bucură-te, că, înălţându-ţi gândul la Dumnezeu ai pogorât ploaie, scăpându-ţi cetatea de secetă;

Bucură-te, căci, cu numele Mântuitorului Hristos, ai înmulţit vinul în casa episcopului Dafnu;

Bucură-te, că pornirile cele rele le veştejeşti;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 4

Primind vestire că al lui Hristos Apostol şi Evanghelist Ioan, cu glas de tunet propovăduia prin părţile acelea, cu bucurie mare te-ai îmbrăcat de sus şi la acesta ai mers ca să-i urmezi, cântând: Aliluia!

ICOSUL 4

Plecând Sfântul Ioan spre Patmos, în surghiun, pe Sfântul Vucol a rân­duit la Smirna, lăsându-i-te împreună lucrător; şi, după cum Cuvântătorul de Dumnezeu pentru tine mult s-a rugat, aşa pururea te roagă şi tu pentru sufletele noastre ca să-ţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ucenic alergând la Sfântul Evanghelist Ioan, lângă Sfinţii Apostoli ai stat;

Bucură-te, că ai cunoscut pe cei ce L-au văzut pe Dumnezeu Cel Întrupat; Bucură-te, că, urmând slăvitului Apostol, îndelungată vreme cu foamea alături de el te-ai nevoit;

Bucură-te, că şi cu setea ai fost încercat foarte;

Bucură-te, că lipsa hainelor ai îndurat fără cârtire;

Bucură-te, că ai răbdat şi alte multe strâmtorări, întocmai ca sihastrii;

Bucură-te, că toate cu mare bucurie ai pătimit;

Bucură-te, că, împlinind porunca, mai frumos decât crinii câmpului te-ai arătat;

Bucură-te, că talantul care ţi s-a dat, cu râvnă multă ai înmulţit;

Bucură-te, că, prin însăşi viaţa ta, frumuseţea vieţii în Hristos ai pilduit;

Bucură-te, că pe mai departe prin tine Vestirea cea Bună s-a vestit;

Bucură-te, că astfel pe Hristos Domnul ai mărturisit şi pe mulţi ai adus la mântuire;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 5

Luând dreapta ta, dumnezeiescul Vucol pe pieptul său şi-a aşezat-o şi, slavă înălţând lui Dumnezeu, a adormit în pace, iară ceilalţi sfinţiţi părinţi şi-ntreg poporul cutremurându-se, strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 5

Îngenunchind pentru a fi sfinţit întru episcop, văzut-ai, sfinte, înaintea ta picioarele Mântuitorului Hristos, Ce tainic sta de faţă; pentru aceasta, cu harul tău ne curăţeşte inimile şi-ndepărtează spinii îndoielii, ca să vedem şi noi lucrarea cea sfântă din Biserica lui Dumnezeu, iar ţie pururea să zicem:

Bucură-te, că Sfântul Vucol mult a dorit să-i fii urmaş;

Bucură-te, că la rânduirea ta întru episcop, mare mulţime de ierarhi s-au ostenit cu dragoste-a veni;

Bucură-te, că, sfinţindu-te, mâinile lor şi-au odihnit atunci pe capul tău;

Bucură-te, că ridicarea ta în treapta arhieriei s-a arătat prilej de semne şi minuni nenumărate;

Bucură-te, că dintru-nceputul slujbei lumină dumnezeiască a luminat biserica;

Bucură-te, că Duhul Sfânt s-a pogorât peste tine în chip de porumbel strălucitor;

Bucură-te, că mulţi te-au văzut atunci îmbrăcat ostaş şi-ncins cu brâu;

Bucură-te, că altora, privindu-ţi faţa scăldată în lumină, li se părea că porţi porfiră împărătească;

Bucură-te, că mai târziu Sfântul Ignatie, întreaga Antiohie în grija ta a dat;

Bucură-te, că în rugăciunea pentru pacea Bisericii întotdeauna îndelung ai stăruit;

Bucură-te, bun păstor al turmei lui Hristos;

Bucură-te, întâi stătător al întregii Asii;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 6

Cuprinsă fiind de flăcări cetatea ta, oamenii s-au văzut neputincioşi şi, chemându-te în ajutor, tu cu rugăciunea vâlvătaia ai liniştit; atunci, înţelegând ei minunea cea dumnezeiască, cu toţii au strigat: Aliluia!

ICOSUL 6

Cela ce cu rugăciune prea puternică ai potolit focul Smirnei, cu mijlocirea ta stinge, Sfinte, şi focul nebunesc al patimilor noastre ca să îţi cântăm acum acestea:

Bucură-te, că de pârjol cetatea Smirnei ai scăpat;

Bucură-te, că îndată dogoarea rugăciunii tale văpaia a stins;

Bucură-te, că pe vrăjitori, care se osteneau în deşert, i-ai ruşinat;

Bucură-te, lumânare aprinsă din lumina lui Hristos pe care păgânii n-au putut s-o stingă;

Bucură-te, făclie arzând de dragoste pentru Hristos;

Bucură-te, al Bisericii sfeşnic de mare preţ;

Bucură-te, rug nemistuit al slujirii preoţeşti;

Bucură-te, pară de foc pentru adevărul cel biruitor;

Bucură-te, flacără nestinsă a predaniei Sfinţilor Apostoli;

Bucură-te, candelă ce ai luminat întreaga lume;

Bucură-te, rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu;

Bucură-te că ardere de tot şi jertfă curată te-ai adus pe tine însuţi, părinte;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 7

Intrând vrăjmaşul într-o slugă a stăpânului cetăţii, pe mulţi a bătut, muşcându-i şi hainele rupându-le, şi pe iudeii veniţi ca să-1 alunge i-a ucis, dar venind tu, ai alungat pe demon şi, săvârşindu-se în faţa tuturor minunea, cu toţii strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 7

Întocmai cum pe sluga cea îndrăcită ai vindecat-o, nu zăbovi a ne întări asupra multelor ispite şi, alungând înşelăciunea,  degrabă porunceşte duhurilor celor necurate să se îndepărteze de la noi ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, muncire a duhurilor răutăţii;

Bucură-te, rană de mult plâns a demonilor;

Bucură-te, tulburare a iadului;

Bucură-te, că de pomenirea numelui tău, vrăjmaşul mult s-a spăimântat;

Bucură-te, că, venind tu pe cale, mare tremur a cuprins pe cel potrivnic;

Bucură-te, că, numai ajungând lângă el, acesta a fugit de îndată;

Bucură-te, că, prin numele lui Hristos Iisus izgonindu-1, ai ruşinat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, că punerea mâinilor tale, celor în suferinţă a adus alinare;

Bucură-te, că leac tuturor bolilor cei ce veneau la tine te-au aflat;

Bucură-te, că rănile sufletului cu duhovnicesc sfat ai închis;

Bucură-te, că şi de idoleasca închinare pe mulţi păgâni ai vindecat;

Bucură-te, ajutor neîntârziat al celor ce cheamă sfânt numele tău;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 8

Harul luminării prin propovăduirea cea mântuitoare strălucindu-te de sus, ca dintr-o oglindă, din inima ta cea curată, scânteia în sumedenie de raze către cei ce te ascultau; şi, primind aceştia învăţătura cea dreptmăritoare, cântau: Aliluia!

ICOSUL 8

Cel ce sub revărsarea neînseratei străluciri a lui Hristos te-ai adumbrit, fa să se odihnească mintea noastră de multele griji ale acestei lumi întru smerită cugetare ca, spre cinstirea ta, acum să zicem:

Bucură-te, că, din fragedă copilărie, adâncă înţelepciune ai primit;

Bucură-te, că întreaga rânduială a slujbelor cu uşurinţă ai deprins;

Bucură-te, că şi la învăţătura de carte te-ai arătat neîntrecut;

Bucură-te, că mai târziu Sfinţii Apostoli ţi-au fost dascăli;

Bucură-te, că în toată vremea cu ascultarea celor de folos sufletului ţi-a plăcut a te-ndeletnici;

Bucură-te, că în tot ceasul în adâncul gândirii la cele veşnice te-ai cufundat;

Bucură-te, că la Sfintele Scripturi ai cugetat neîncetat;

Bucură-te, gură a Apostolilor care spre părăsirea vorbirii în deşert pe toţi ai îndemnat;

Bucură-te, că pentru a învăţa pe alţii, pe tine pildă te-ai făcut;

Bucură-te, că deşi cunoscător fiind a multe, în duhul smereniei întreaga viaţă ai trăit;

Bucură-te, că ascuţimea minţii tu nu ţi-ai pus spre grai cu vicleşug;

Bucură-te, că dumnezeiasca înţelepciune prea înţelept în faţa tuturor te-a arătat;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 9

Mergând către Sfinţitul Anicet care păstorea atunci în Roma, ca prăznuirea Învierii să o statorniceşti deodată pentru toţi creştinii, mulţi amăgiţi de erezii au auzit adevărul din sfântă gura ta şi, întorcându-se, grăit-au: Aliluia!

ICOSUL 9

De vorbele ademenitoare ale ereticului Valentin nu te-ai lăsat ispitit, iar pe Marcion, care te îmbia să îi cunoşti ritoriceasca învăţătură, l-ai înfruntat ca pe un rătăcit. Pentru aceasta şi pe noi ne întăreşte, cunoscătorule al gândului lui Dumnezeu, întru credinţa cea adevărată, ca după vrednicie să-ţi strigăm:

Bucură-te, stâncă neclintită de valurile eresurilor;

Bucură-te, apărător al Adevărului celui nepieritor;

Bucură-te, străjuitor neobosit al dogmelor celor dintru-nceput;

Bucură-te, vădire a mincinoaselor învăţături;

Bucură-te, destrămare a urzelilor diavolului;

Bucură-te, zădărnicire a uneltirilor lui;

Bucură-te, râvnitorule pentru liniştea Bisericii;

Bucură-te, căci, ascultând cuvântul dumnezeiescului Pavel, în Hristos ai vieţuit;

Bucură-te, că elinii şi iudeii învăţător a toată Asia te-au socotit;

Bucură-te, surpătorule al deşertăciunii idoleşti;

Bucură-te, că tată al creştinilor păgânii te-au numit;

Bucură-te, că ai înfruntat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL10

Precum Domnul prin Iona pieirea cetăţii Ninive a vestit şi pe Lot din Sodoma cu mână tare 1-a scos, asemenea trimis-a pe îngerul Său ca, în trei rânduri, să îţi vestească surparea casei unde înnoptai; iar, căzând casa şi scăpând nevătămat, ai dat slavă, cântând: Aliluia!

ICOSUL 10

Arătându-şi dragostea nemărginită pentru oameni, s-a îngrijit din nou de tine Cel Ce veghează veşnic; la fel şi tu mijloceşte pentru noi, sfinte şi, domolind urgia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ne dăruieşte biruinţă-ntru iubire ca iarăşi să-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Ziditor mai presus de întreaga Sa zidire ai slăvit;

Bucură-te, că de aproapele tău nicicând nu ai uitat;

Bucură-te, că, ucenic al ucenicului iubit fiind, fiu al iubirii te-ai făcut;

Bucură-te, că la dragoste cu şi mai mare dragoste-ai răspuns;

Bucură-te, că şi pe cei ce la moarte veniseră a te duce, ca pe prieteni de-o viaţă i-ai primit;

Bucură-te, căci cugetul tău ura nu a cunoscut;

Bucură-te, că prin purtarea ta, de răutate ai fost străin;

Bucură-te, că Sfântul Irineu de tine mult s-a legat sufleteşte;

Bucură-te, că de orice cinstire toată viaţa ai fugit;

Bucură-te, că toate cele trecătoare ale lumii ai dispreţuit;

Bucură-te, că, socotindu-te nevrednic, nici harul preoţiei nu voiai ca să-1 primeşti;

Bucură-te, că totdeauna toate cu smerenie şi mare dragoste-ai făcut;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 11

Mulţi dintre cei care te-au auzit, în diferite locuri pe pământ, mărturisind Cuvântul, L-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi ca Dumnezeu adevărat şi, deşteptându-se la viaţă, strigat-au: Aliluia! ICOSUL 11

Aducând mare binecuvântare tuturor locurilor pe unde ai trecut, te-ai făcut nesecat izvor de adevăr şi milă şi, însuţi mult călătorind, în drumurile noastre ne însoţeşte şi ne păzeşte ca să cântăm ţie:

Bucură-te, revărsare de har la ţărmurile Orientului;

Bucură-te, că Efesul ţi-a fost leagăn al prunciei;

Bucură-te, că din Asia ţi-ai făcut loc de mărturisire a credinţei celei sfinte;

Bucură-te, că în Teos şi nenumărate alte locuri ai săvârşit minuni;

Bucură-te, că din ostrovul Patmos necontenită rugăciune pentru tine s-a înălţat;

Bucură-te, că Sfântul Irineu, din depărtata Galie, te pomenea mereu;

Bucură-te, că marea cetate a Romei ai văzut;

Bucură-te, că întreaga Antiohie cu evlavie ţi-a rostit numele mereu;

Bucură-te, că celor din Filippi epistolă de mult folos duhovnicesc ai scris;

Bucură-te, că, în Smirna, cetatea sufletului tău, mucenicească moarte ai primit;

Bucură-te, că lumea toată, cinstirea cuvenită sfinţilor lui Dumnezeu îţi dă acum;

Bucură-te, că şi tu pentru întreaga lume înalţi cu mare râvnă rugăciuni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 12

Ca şi Mântuitorul Hristos care intra-n Ierusalimul patimilor Sale pe asin, ai fost adus, mucenice, spre a fi ars pe rug în Smirna şi, până în clipa morţii preamărind pe împăratul tuturor, ai trecut, Sfinte, către Dumnezeu, cântând: Aliluia!

ICOSUL 12

În ceasul săvârşirii tale, Domnul Hristos ţie şi multora făcăndu-se auzit, cu glas tare ţi-a grăit zicând: Fii tare şi-ndrăzneşte, Policarp!; ajută-ne, dar, sfinte, şi nouă să nu uităm de ceasul când vom părăsi această lume, cei care îţi cântăm acum:

Bucură-te, că înainte cu trei zile sfârşitul acestei vieţi ţi s-a vestit;

Bucură-te, că, cerând ceas de rugăciune mai înainte de a fi dus la moarte, mulţumită ai adus lui Dumnezeu pentru toate;

Bucură-te, că surd ai rămas la cuvintele meşteşugite ale celor ce voiau de Hristos să te lepezi;

Bucură-te, că rug ţi s-a ridicat în zi de sâmbătă de cei ce ţineau sâmbăta;

Bucură-te, că, stând de bună voie a fi ars, înălţai slavă unuia Dumnezeu, Cel în Treime închinat;

Bucură-te, că flacăra te-a-nvăluit cu totul fără a te atinge;

Bucură-te, că mireasmă neasemuită toţi cei de faţă cu mirare au simţit atunci;

Bucură-te, că, nevătămându-te focul, te-au împuns cu pumnalul, iar sân­gele tău s-a revărsat ca un râu stingând rugul;

Bucură-te, că, numai după moartea ta, trupul tău s-a supus focului;

Bucură-te, că osemintele-ţi ca pe odoare de mult preţ, creştinii, luându-le în ascuns, le-au păstrat;

Bucură-te, că focul ce se stinge nu te-a făcut să uiţi de focul veşnic;

Bucură-te, că acum înalţi neobosită rugăciune ca şi pe noi de focul iadu­lui să ne păzeşti;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 13

O, Sfinţite Mucenice Policarp, de Dumnezeu fericite, care, în credinţă tare şi necontenită rugăciune petrecând, minuni ai săvârşit şi biruinţă asupra necuratului vrăjmaş ai dobândit, mijloceşte şi pentru noi, ca să cântăm cu bucurie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi Icosul întâi: Slujitor credincios Stăpânului… şi Condacul întâi: Lucrând ogorul sufletelor.. .

TROPARUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP

Glasul 1

Îmbelşugând rodirea Smirnei prin rugul cel mucenicesc, nemistuită mlădiţă în văpaie te-ai arătat. Cortul tău s-a adus jertfă, dospind către Dumnezeu, neamurilor hrană sfinţită, Ierarhe Policarp. Slavă milostivirii lui Hristos, celei arătate în tine cu lucrarea de mari minuni căreia ne învred­niceşte a fi părtaşi prin rugăciunea ta.

* Textul Acatistului a fost alcătuit de Silviu-Andrei Vlădăreanu,  inspector in cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, diortosit în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei din 9 februarie 2004, definitivat de Comisia sinodală pentru canonizarea Sfintilor Români la 11 februarie 2004 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 688 luată în şedinţa din 11 februarie 2004.

Sursa informatiei: GLASUL BISERICII, REVISTA SFINTEI MITROPOLII A MUNTENIEI Şl DOBROGEI, ANUL LXIII, NR. 1 – 4 IANUARIE – APRILIE 2004

Dragoste de fiu

Sfârşit de toamnă - A.Dragoş Photography

Cuvintele au întotdeauna o perioadă a lor de gestaţie în care strâng sevele şi capătă o formă oarecare, luminescentă însă; s-ar putea crede că, stând prea mult în minte, forma lor e aceea a unui cap frumos, cu ochi mari şi blânzi, prinzând în ei toate apele: şi albaştri şi verzi şi căprii ca frunzele mesteacănului strecurând lumina. Dar eu sunt sigură că, până să se nască, ele nu stau locului, freamătă şi aleargă, trecând prin inimă şi prin fiecare colţişor al trupului. Hai spune-mi că nu ai simţit  niciodată ceva ca un gâdilat uşor în talpă sau ca un fior! Să ştii că acela e un cuvânt care îţi dă de ştire că se formează.  Ca să nu mai zic că uneori îţi trag şi cu talpa în cerul gurii de-ţi vine să urli de durere… Da, când sunt furioase. Dar când sunt liniştite, ţi se opresc în gât şi încep să-şi facă obişnuita gimnastică, vibrând prelung. Dacă auzi venind pe neaşteptate din adâncul pieptului sunete melodioase ca de prigorie albastră, să ştii că sarcina ta de cuvinte este foarte evoluată. Apoi, într-o dimineaţă cu soare primăvăratic, în timp ce stai pe balcon, privind cerul printre ramurile trandafirului japonez, tresari brusc, constatând o uşoară aritmie. Bătaia inimii tale e ciudată, ca şi cum ar avea un permanent recul sonor. Ritmul urmăreşte un picior metric dublu,  arătând la fel ca stelele perechi (ei,  ştiu că nu sunt perechi, ci doar aşezate una sub alta, departe): adică pac-pac-poc! se aude dintr-o dată pac-pac// pa-pa-c//poc//p’c…  Ecou sau părere? Deloc, doar o inimă nouă crescută ca un altoi.

Cel mai dificil moment rămâne totuşi naşterea. În funcţie de loc, pe albeaţa aşternuturilor de hârtie sau  în undele eterate, ceva rămâne la fel: o durere amestecată cu bucurie, o frenezie a poftei de viaţă şi a puterii ordonator-creatoare, un iureş al devenirii. Mai întâi, simţi ceva ca o furnicătură  în vârful degetelor, care se lasă într- o durere surdă… spre tâmple şi apoi spre gură. E ceva ca o sărutare dată pe dinăuntru. Şi apoi năvala porţilor deschise…

Ce-mi pare mereu surprinzător în cazul cuvintelor este natura lor ambivalentă: ieşind ele sub timp din matca minţii şi îmbrăcând o formă  semnificantă, veşnic actualizată, rămân totuşi într-un mereu dincolo. Dacă le-ai stâlcit, poţi să dai cu pastă corectoare, dar se şterg foarte greu. Hai să zicem că dacă pasta e acvamarin forte, neaoş ortodoxă, mai merge, dar tot se văd în palimpsest. Aşa că, bunii mei, gândiţi-vă doar de câte cuvinte suntem înconjuraţi! Valuri transparente, groase cât straturile de borangic, care ne învelesc precum coconii…

Cuvântul seamănă cu mama sa. Dacă îl priveşti cu atenţie, o să vezi că are ceva din privirea şi din zâmbetul ei. Şi pentru că ea e o fiinţă blândă şi sfioasă şi foarte sensibilă, şi el se arată a fi tot aşa. Chiar şi când vorbeşte, cuvântul transmite mereu ceva din taina creşterii lor împreună. Şi, ca orice cuvânt, pentru că re-prezintă lucrurile, le şi adună în prezenţa sa inefabil-concretă. Întotdeauna între cuvânt şi persoana umană se creează o legătură indestructibilă, aşa încât  se poate spune că tot ce creează  Cuvântul vorbeşte despre mama sa şi despre iubirea veşnică dintre ei.

Pe o treaptă de ciment

Stau pe-o treaptă de ciment şi desenez marea cu creta.  Iona pescuind în acvariu.

Mă doare timpul uneori. Frecarea lui mă toceşte până la sânge. Îl simt pentru că se învârte în gol ca roata fântânii, scăpată. Căzând în beznă, căldarea lui de tablă scârţâie şi uruie şi  bubuie, lovind pereţii de piatră, vuieşte nebună, stropind cu amintiri pereţii alunecoşi pe care cresc din loc în loc muşchii uitării.

Mă doare alunecarea aceasta în neştire şi viteza cu care trecem unii pe lângă alţii, fără să  ne privim, fără să ne vorbim, fără să ne atingem. Suntem cu toţii regi pe-o planetă mică, plină de baobabi. Celălalt, mereu altul, nu este altceva decât umila noastră oglindă, un ciob de geam afumat în care ne mijim ochii, căutându-ne, fiecare închis în monada lui translucidă, ca o imensă sferă de cristal. Goală.

Poete, ai dreptate, nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte: “Arbor invers am rămas, rupt din sferă/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica/ din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.” Asta e dureros: că  (ne) ştim, ne vedem unii pe alţii… Ceilalţi nu sunt insă decât prelungiri ale eului nostru stihial. Ne iubim închisoarea şi, zâmbind tâmp, reconstruim lumea din plastic şi cretă.

Ascult cercurile umflate şi răsunătoare, desenate strâmb pe ciment. Cochiliile arcuite spart  îmi şoptesc versuri, imaginare perle neşlefuite: “Călătorule, sunt urmele tale/ drumul şi nimic mai mult;/ călătorule, nu există drum,/ drumul se face mergând./ Mergând doar croieşti cărare,/ iar de te uiţi înapoi,/ vezi poteca ce nicicând/ n-ai s-o mai străbaţi, mergând./ Călătorule, nu există drum,/ ci doar urme peste mare.”

Machado, parfumând iarna zilelor de demult, acorduri grave de contrabas întrerupte de pian… Nichita, cântec adamic cântat în somn, fascicul tăind vertical cuvintele şi marea… Machado, pocal de argint păstrând aroma dulce-umedă a vinului de Xerez. Nichita, Ghilgameş găsind floarea nemuririi…

Nichita şi Machado, tot am pescuit ceva azi…

Timpul moare atunci, încetează să mai fie scară, devine câmpie, stepă, tundră, deşert glaciar. Mă înfior şi scriu rotunjit şi mare pe nisip: NU UITA! ÎNTÂLNIREA DUREAZĂ TREI CLIPE. AI TIMP DOAR SĂ PRIVEŞTI, SĂ ÎMBRĂŢIŞEZI ŞI SĂ SPUI IUBIREA.

După aceea nicio atingere nu va mai fi posibilă. Niciodată, în timp, nu se va repeta acest moment de graţie al întâlnirii dintre doi oameni, niciodată zâmbetul nu va mai fi la fel, inflexiunea vocii la fel de blândă, privirea aşa de înduioşătoare. Ceea ce înfăptuiesc rămâne îngheţat în eternitate, fiecare rânjet, fiecare privire plină de dispreţ şi aroganţă, fiecare notă stridentă, fiecare gând nerostit, fiecare vorbă  stupită ca o coajă de sămânţă. Nebunia mă va cuprinde cu totul atunci când îmi voi da seama că sunt înconjurată doar de lucruri pe care, niciodată, sub nicio formă, nu le mai pot schimba.

Ah, am nevoie de o bancă în mijlocul mării. Vreau să ies din pântecele ăsta puturos de balenă şi nu am unghii. Cuţit nici atât. Nu am inimă, nici piept, nici trup, ca să le sfâşii. Iar dacă vreau să-mi verific existenţa, mă lovesc de peretele acela de sticlă care mă înconjoară ca un paravan.  Nu prea sunt  în apele mele… Nu sunt acasă, o să agăţ pe uşă  un bilet, să ştie toţi. Eurile mele uitate.

Mă tot gândesc la banca aia… Dar nu singură. Eu cu tine. De fapt tu cu mine. Pentru prima dată îmi dau seama că nu ştiu să pronunţ corect “eu sunt”. În limba asta vie pe care încerc să o învăţ acum, paradigma verbală e cu totul diferită, iar verbul se conjugă corect: “tu sunt”, “eu eşti”, “noi eşti”, “voi suntem”.  A, da, asta era, am văzut paşii pe nisip şi ştiu că nu sunt ai mei.

Atât mai vreau: să stai cu mine pe banca aia, sub aripile pescăruşilor laşi.

Machado, ai dreptate, păşim pe mare…

Trei ceasuri în iad

Plămădeală, Antonie  – Trei ceasuri in iad, Editura Media Concept, Sibiu, 2004, [editia a 4-a], format: 13 x 20 cm, 352 pagini, ISBN : 973-86769-1-6.

Puţini ştiu că debutului în volum al celui care va deveni Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, îi este pricină un roman, Trei ceasuri în iad, apărut mai întâi la Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 pp. si ed. a III-a, 1995, 303 pp.). În anul de graţie 1970, Inaltpreasfinţia Sa urma cursurile doctorale la Heythrop College de lângă Oxford, specializându-se în teologie şi filosofie; revenind în ţară, este numit secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti, însă, până la sfârşitul anului, Sfântul Sinod îl va desemna episcop-vicar patriarhal (27 dec.), primind titlul de “Ploieşteanul”. Coordonează sectorul Relaţii externe, precum şi sectorul economic şi Comisia de pictură bisericească, fiind, în paralel, şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1971-1974). La 9 decembrie 1979, este ales Episcop al Buzăului (înscăunat 13 ian. 1980), iar, la 10 ian. 1982, devine Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului (înscăunat 7 febr. 1982).

Iată ce ne spune bine-cunoscutul critic şi istoric literar, Mircea Tomuş despre carte: Romanul Trei ceasuri în iad reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar; dar acestei elogioase aprecieri trebuie să i se adauge, de îndată arătarea importanţei planului pe care se joacă, în această carte, drama puterii discreţionare. Pentru că, înainte de a fi o carte despre dictatură, acest roman ni se pare a fi una despre conştiinţă şi valorile ei. Omul, în esenţialitatea sa de suflet şi conştiinţă, evaluat în preţul său de pasiuni, sentimente, afecte, aspiraţii şi, împreună cu toate şi deasupra tuturor, de iubire, este miza lui centrală, cota finală pentru care se încinge bătălia forţelor lui interne.
Am spune numai jumătate de adevăr, despre această carte, dacă ne-am limita numai la bogata ei încărcătură ideatică şi problematică; gânditor profund şi vizionar inspirat în orizontul determinantelor de acest fel, autorul ei probează din plin şi înzestrarea de a le deosebi şi chiar de a le contura el însuşi formele şi figurile prin care sunt chemate să populeze universul imaginar. Harul lui de romancier-demiurg se probează în arhitectura imaginativ vizibilă a romanului, în care drama agresiunii împotriva conştiinţei de sine este întruchipată într-un sugestiv şi pasionant joc de măşti; roman de probleme şi idei, Trei ceasuri în iad nu se consumă exclusiv la nivelul dezbaterii teoretice, deşi, adesea, ciocnirea punctelor de vedere încălzeşte pagina până la incandescenţă. O tramă narativă sigură, bine întemeiată în simplitatea ei, desprinsă, desigur, din simplitatea de granit a marilor texte tradiţionale, dar şi în iscusita “intrigă” de natură cvasipoliţistă, care captivează atenţia şi o face prizoniera lecturii până în finalul care se aşază pe mai multe trepte de imprevizibilitate, îmbogăţesc şi probează acest har; încât a numi romanul Părintelui Antonie unul din puternicele romane ale literaturii române nu este decât a-i recunoaşte dreapta măsură.

Prezentarea m-a făcut, involuntar, să-mi reamintesc teoria freudiană. E adevărat că idul sau sinele, aspectul pulsional al personalităţiii umane, monştrii inconştientului, constituie ceea ce este cel mai profund şi definitoriu pentru fiinţa umană? Cu alte cuvinte, în adâncul său cel neştiut, omul este rău şi toată viaţa trebuie  să lupte şi să-şi înfrâneze instinctele? Întrebarea este desuetă azi, avea să demonstreze unul din discipolii săi şi o pleiadă de mulţi alţii. Cred că era desuetă din momentul formulării ei, căci ceea ce este cel mai profund în om este însăşi legătura lui cu Dumnezeu, aşezată pe suportul raţiunii.

Lupta cu monştrii există, e foarte reală şi intensă, dar nu ne defineşte umanitatea. Devenim eroi doar prin coparticipare. Căci conştiinţa, ca  asumare a fiinţei şi manifestată prin experienţă personală, nu poate fi împlinită la modul absolut decât prin raportare la o fiinţă desăvârşită. Iar Dumnezeu este, înainte de toate, cel mai intim şi constant partener de comunicare şi axul devenirii umane.

Ceea ce demonstrează, cu har, părintele Antonie, este că monştrii se zvârcolesc în voie în conştiinţa dislocată din legătura ei cu sacrul, ceea ce constituie întreaga dramă a modernităţii. Exacerbarea raţiunii ca obiectivare a realului nu este altceva decât o moarte in spiritu şi o cădere în absurd. În acest caz, ceea ce percepe şi concepe omul nu este o lume raţională, ci golită de sens, aşa cum afirmă şi personajul principal al romanului,  că, “fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide” pe acest pământ.

Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine, este un citat care ar putea fi mottoul acestei cărţi remarcabile. Dictatura ca atentat la memoria colectivă nu are niciun efect asupra omului conştient de existenţa sa, asupra omului dilematic şi căutător, ci, din contră, stârnindu-i angoasele, îl împinge să găsească răspunsuri. Iar răspunsul este – pentru Freud, ca şi pentru comunism!- unul singur : iubirea.

Omul nou, prototip al unei societăţi uniformizate, alcătuită din marionete, nu este nici individ, nici persoană. Este o clonă, un product ratat. Prin iubire însă, el îşi recâştigă condiţia paradisiacă. Conştiinţa sa se manifestă plenar doar în deschiderea către Dumnezeu şi, prin el, către celălalt.

Cât despre Rai şi iad, nu rămâne decât să citiţi printre rânduri …

Vezi şi Cărţi dragi

Verde–albastru

Azi, am să încerc să-ţi descriu pe scurt unele lucruri care-mi plac. Ştiu că acum nu te interesează, te-ai îngropat sub un maldăr de hârtii. Totuşi, alteritatea mea egoistă, îţi voi spune. E o invitaţie deschisă, evident, de a ne întâlni în oameni şi lucruri, după apus.

Îmi plac copiii, cei mai mici şi aflaţi în prima copilărie. Ochii lor, mai ales. Am sentimentul că se deschid în veşnicie, că prin ei ne priveşte Însuşi Dumnezeu. Din adolescenţă, de când am aflat asta, le caut ochii, doar să văd dacă le-aş putea suporta privirea. Fireşte că nu: întrebarea lor mută, inocenţa şi blândeţea sunt mai tăioase decât orice lamă de cuţit.

Îmi plac oamenii care zâmbesc. Mai ales în suferinţă. Nimic nu se compară cu un zâmbet sincer. E semnul biruinţei lor, steagul înfipt lângă soldatul căruia doar cerul i se mai oglindeşte în ochi.

Îmi plac oamenii de cuvânt, oamenii voluntari şi oneşti. Îmi plac oamenii care cred într-o idee şi-şi jertfesc viaţa pentru ea. Doar dacă sunt deschişi dialogului. Îmi plac oamenii care nu se plictisesc să-ţi explice de 100 de ori ce nu ai înţeles şi cei care au simţul umorului. Oamenii calzi şi iertători, oamenii generoşi şi responsabili pentru destinul copiilor din Somalia şi deopotrivă  pentru topirea gheţarilor. Oamenii care-şi schimbă peste noapte masca mă sperie. Ca şi oamenii care nu pot ierta şi care urăsc.

Îmi plac Oamenii simpli, fără vreo educaţie academică, dar cu un bun-simţ înnăscut. Românii autentici, burghezi spilcuiţi ori ţărani în adâncul sufletelor lor, cărora nu le e ruşine să se îmbrace în iţari la un vernisaj în Cartierul Latin.

Oamenii patrioţi, care  înţeleg că schimbările încep cu ei. Aceia care nu fură creioane şi săpun de la serviciu, care nu-şi lipesc guma sub scaunul de la cinema şi cărora le place să poarte mereu cămăşi cu gulerul curat.

După cum vezi, oamenii se împart în 2 categorii: care-mi plac şi care nu-mi plac. Îmi plac uneori şi oamenii care nu-mi plac, dacă vor să fie plăcuţi de mine şi de cei care-mi plac mie.

Ţine-ţi ideea… Am să revin.

Îmi plac fluturii. Trăiesc cam o lună, două, dar bine. Din viermi, se fac ditamai lepidopterele, printr-un tainic proces de suferinţă nespusă şi graţie. În prima parte a vieţii, nu fac altceva decât să mănânce şi să doarmă. Până când, la un moment dat, realizează că viaţa lor e mai mult decât atât, că au o chemare de urmat. Şi se opresc brusc din ronţăit. Viaţa lor adevărată începe de-abia după ce-şi sparg coconul, învingând întunericul călduţ şi puturos. Acum beau nectar de zei şi se acoperă cu pudră de stele; nu poţi să-i atingi, căci orice atingere le ia un pic din frumuseţe, un pic din fiinţa lor delicată. Nu-i poţi iubi decât de la distanţă. Nu au alte arme să se apere decât să-şi intensifice culorile de pe aripi, care parcă seamănă cu doi ochi imenşi. Hehehe, aşa cred ei că, mărindu-şi ochii aceia falşi, îşi vor speria duşmanii…

Nu le place să se trezească dimineaţa devreme. Răcoarea nopţii îi înţepeneşte, ca şi întunericul ei, aşa că, doar spre prânz, încep să-şi mişte, pe rând, câte o antenă.

 

Mor în zbor sau în somn, dimineaţa.

Îmi plac pisicile. Poate pentru că am crescut vreo câteva: seamănă cu femeile răsfăţate. Nu te ascultă la comandă, dar, dacă le cucereşti inima, îţi rămân fidele până după moarte. A ta, bineînţeles.

Nu suportă să ţipe cineva la ele. Motivul e foarte simplu: o pisică aude de 10 ori mai tare. Imaginează-ţi ce cutremur poate provoca un aspirator! Le plac lucrurile delicate, moi, le place să se ascundă în cutii de carton sau în genţi de voiaj, să se joace, să pândească vrăbiile cu ochii dilataţi, mişcându-şi coada cu fund cu tot. Lenevesc mult şi torc dacă sunt mângâiate sub bărbie. Le place să fie curate şi pieptănate, le place mâncarea fină, dar niciodată să fie singure.

Îmi place culoarea verde. Pur şi simplu pentru că e la mijloc între galben şi albastru, care-mi plac şi ele foarte mult. Pentru simbolistica ei. Pentru că niciodată nu mă pot hotărî.

Hainele mele trebuie să fie colorate, chiar intens: vişiniu, toată gama de mov, de la violet, indigo, până la lila, verde, roşu, albastru deschis şi închis, beige, portocaliu, maro. În cele mai variate combinaţii. Nu suport bleumarinul şi kakiul; la prima, am o reacţie din copilărie, de la sarafanul comunist, la a doua nu ştiu exact, dar e intuibil.

Îmi plac ghioceii. Mă fac să plâng. Când îi văd aşa de mici, de fragezi, de reci şi de calzi deopotrivă, cu mirosul lor fad de iarbă şi pământ, cu pălăria lor pleoştită şi albă, strălucind în primele raze, nu pot să mă abţin să nu-i sărut. Câtă luptă pentru micuţii ăştia! Cine ar fi crezut că buburuzele astea albe stropite cu verde sunt în stare să lupte cu viforul, cu troienele, cu tina tare şi îngheţată, cu singurătatea câmpului? Sunt frumoşi şi atât.

Îmi place să-i pun la icoana Măicuţei, acolo stau cel mai bine.

Până ne vedem data viitoare, îţi trimit o poezie. E scrisă de alţii, eu nu mai pot scrie poezii. Ţi-o dăruiesc, am înfiat-o şi am ascuns-o în inimă, uite-o, e caldă încă. Sorescu, bineînţeles:

Cerul

Cerul scăpase sus,
Dincolo de cer,
Mai flutura doar un capăt de nor
Care venea până la noi,
Atingea pervazul.

Comunicarea noastră e mai mult prin aer,
Gesturi începute,
Gânduri rostite jumătate în vorbe,
Jumătate în fapte.
Pun mâna streaşină la ochiul tău
Şi-l privesc atent.
Aşa cum ţăranca se uită la un ou,
În zarea uşii,
Dacă are bănuţ
Şi e bun de aşezat cu grijă sub cloşcă.

Mă uit în bănuţul pupilei tale
Şi mă găsesc acolo pus sub cloşcă.
Prind aripi şi zbor în vid,
După cerul care s-a tras în sus,
Dincolo de sine.

Continuare din Verde-verde.

(Va urma)