Fiule, dă-mi inima ta!

    A patra săptămână

….„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi a păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s-a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul  vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în Duh. Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într-un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel Ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui Ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă tiranului, celui ce este cel
mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă ar împinge copilul mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a-i da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi!
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia (în căsătorie), şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

(fragment din Inima în Marele Post a SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI, EPISCOPUL OHRIDEI ȘI JICEI, Editura Predania, București, 2010, pp. 16-18)

Pentru cei care vor să citească în fiecare săptămână a Postului Mare câte un cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, pot descărca de aici toată cartea.

Binecuvântare perpetuă

Cel mai greu se învaţă tăcerea. Şi mai ales tăcerea plină de bucurie. Plină şi uimită. Iată cel mai autentic mod de trăi : uimindu-ne. Din uimire se naşte imediat gratitudinea, sunt îngemănate.

Viaţa se trăieşte plenar doar în acest orizont al uimirii. Prea multe daruri copleşitoare, prea multă delicateţe, prea multă iubire, prea multă frumuseţe ascunsă sub văluri groase de borangic.

…

Ai multă şi multă răbdare. Veghezi permanent. Vorbeşti tainic în străfundul inimii inimii într-o limbă pe care nu o pricep şi totuşi o ştiu. Mai ştiu că nu vei face nimic ca să mă mântuieşti fără voia mea, fără ca eu să înţeleg rostul întâmplării, fără ca eu să mă mişc spre Tine.

Am înţeles că eşti lângă mine, mereu ascuns, mereu prezent, mereu sublim. Am înţeles că niciun cuvânt al meu nu Te poate cuprinde şi lăuda îndeajuns atât cât poate iertarea şi mila pe care tot Tu le înfloreşti în mine.

Te simt, dar nu Te văd. Te caut şi nu te găsesc, locuieşti în mine şi Ţi-ai deschis palmele deasupra mea, dar nu Te ştiu; prind umbra Ta şi iarăşi Te caut.

Spectator şi actor al vieţii acesteia miraculoase, văd florile gingaşe ale stâncilor şi mă înfior. Cine eşti Tu, care-mi vorbeşti prin fiecare lucru şi cuvânt? Cine eşti Tu Care mă porţi în Tine, Care neîncetat îmi aminteşti că m-ai născut de sus în timp ce tâmpla mi-am lipit-o de ţărână? Cine eşti tu Care nu mă laşi acoperit de talazuri? Care neîncetat te jertfeşti şi învii?

Poezie şi cântec, necuprinzându-Te, eşti. Dulceaţa mângâierii şi odihna duminicii, tatăl, mama, fratele şi prietenul meu. Putere şi Bucurie, Om care a cunoscut moartea şi a uimit dedesubturile întunericului, Dumnezeu veşnic şi atoateţiitor, Spirit ce pătrunde totul… Văd că Te bucuri de mine ca de lumea Zilei a Şaptea, Bucuria mea. De aceea, Te rog doar, înrourează voia mea cea bună pentru a Te iubi în fiecare zi mai mult, într-atât încât să-mi doresc cu toată puterea să nu mă părăseşti nicicând.

Sufăr de uitare. De aceea, te rog, stai lângă mine în vifor şi-n furtună, în arşiţă şi ger năprasnic. Adu-mi aminte mereu de crucea Ta. De scuipări şi bătăi, de batjocuri şi durere. Adu-mi aminte de piatra rostogolită şi de lumina Învierii. Adu-mi aminte pe Tine să te iau drept scut şi alean. Adu-mi aminte de cununa limbilor de foc.

Fă-mi din fiecare zi şcoală, treaptă spre cer şi punte către Tine. Timpul să-mi fie haină de purpură şi sceptru.

Alături de Tine, totul devine un veşnic sfârşit şi început; învăţ mereu să trăiesc pe muchia aceea dintre sfârşit şi început, privind doar spre răsărit.

(Din “Însemnările lui Partenie Monahul”)

Jurnal de călătorie : Patmos (5)

Mai sunt câteva ore şi ridicăm ancora spre Atena.

Patmosul m-a primit frumos, ca şi Eghina, de altfel. Mi-aduc aminte de momentul sosirii, când se coborau în noapte podurile uriaşe ale feribotului Blue Ferries 1, aruncând în afară zgomotul teribil de lanţuri trase, pârâituri şi scârţâituri, dezvăluind treptat lumina verzuie a portului(…) M-a pătruns atunci o teamă şi o sfială, o cutremurare din cap până-n picioare, pentru îndrăzneala mea (…)

Ioan. Blândul, bunul, iubitorul Ioan! Cel mai înţelept dintre pescari, cel mai dăruit dintre apostoli! Ce-ar fi fost teologia noastră fără Ioan? Ce-ar fi fost ortodoxia fără Iubirea cea înţeleasă de Ioan? Ce-ar fi fost fără Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului care l-au urmat?

Ioan L-a propovăduit pe Hristos Cel născut din Tatăl din veci, Fiul Omului. El vorbeşte despre Cuvânt, înţelegând prin Duhul, în chip minunat atât cât poate mintea să priceapă şi inima să încapă. Şi ce inimă largă avea Ioan care, bătrân fiind, şi nemaiputând spune altceva, zicea doar : “Fraţilor, iubiţi-vă unii pe alţii!”

Am vizitat Chora chiar a doua zi de dimineaţă, uimindu-ne de fiecare lucru şi împărţindu-ne atenţia între atracţiile turistice şi cele religioase. Bucuria ne-a fost dublă, căci, fiind praznicul Sfântului Hristodul, am asistat la Liturghie arhierească şi am sărutat moaştele Sfântului. (…)

Mănăstirea pare o fortăreaţă (şi chiar era în trecut). Ctitorită în secolul al XI-lea de Hristodul, era concepută ca loc de refugiu în calea piraţilor şi corsarilor. După căderea Constantinopolului (1453), multe dintre familiile bogate ale Bizanţului s-au refugiat aici, făcând un soi de mic oraş (exo-castro)  la polalele mănăstirii, care s-a înconjurat mai apoi cu alte ziduri groase, pentru a nu fi prădat de năvălitori. Chora arată, aşadar, ca un pâlc de case adunate, vârâte unele în altele, cu străduţe strâmte, aşa de strâmte că nu încap două persoane ţinându-se de mână. Uşile sunt foarte joase (ca, de altfel, peste tot la chiliile călugăreşti), ferestrele mici şi spoite în albastru. Drumul este pavat cu piatră cubică, purtând patina secolelor şi a carelor pline cu răcodelii şi poame. Atmosferă de burg medieval.

Cetatea imensă, lungă şi largă ca o arcă, cu turnurile ei crenelate, domină peisajul. O vezi în vârful dealului de cum cobori în port, ca o pasăre mare, cenuşie, stând pe cuib, cu puişorii mici şi albi, scoţându-şi căpşoarele de sub puful ei de cloşcă…

***

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Prin om, se sfinţeste şi creaţia. Puterea rugăciunii unui sfânt

“Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele:  Toată suflarea să laude pe Domnul!

Atunci el le-a răspuns: Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi. Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face pavecerniţa cu acatistul Buneivestiri. Sfântul, după terminarea pavecerniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenuncheat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să-L laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la aceasta s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har şi de această preadesfătătoare doxologie a “topit” inimile emoţionate ale maicilor.

Şi astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie, au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din Psalmi Toată suflarea să laude pe domnul! Toată zidirea, însufleţită şi neînsufleţită, lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul într-un glas.”

(fragment din cartea Staretul meu Iosif Isihastul, de arhim. Efrem Filotheiul, Ed. Sophia, Buc., 2010)

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Creştinismul: tradiţia încântãrii şi a binecuvântării

Binecuvântarea: impuls divin şi forţă vitală pe cale

Instrumentul acestei străpungeri, în tot Vechiul Testament, este binecuvântarea care se dezvoltă foarte natural în rugăciune de mulţumire în Noul Testament, pentru că acum plinătatea harului şi a adevărului, Hristos, locuieşte printre noi (Io 1,17 şi 14). Hristos este Cel Binecuvântat, binecuvântarea în persoană, harul însuşi coborât, întrupându-se, în interiorul oricărui lucru şi eveniment: spaţiul şi timpul, istoria este templul lui. Dacă nu ne unim, clipă de clipă, cu acest „adevăr”, atunci aparenţele, suprafaţa vieţii nu încetează să ne mintă: trăim în iluzia şi tenebrele ignoranţei. Talmudul spunea deja: Cel care se foloseşte de această lume fără a binecuvânta profanează un lucru sfânt!

Încă de la prima literă din Biblie binecuvântarea este prezentă. Aceasta pentru a pune în evidenţă că tot ceea ce va urma, lumea întreagă, este construită pe ea! O frumoasă istorie ebraică povesteşte cum a creat Dumnezeu lumea, făcând să intervină cele 20 de litere ale alfabetului care au, fiecare, o funcţie specifică. Dar singura a cărei cerere a fost agreată a fost prima literă, litera Bet. Litera Bet i-a făcut următoarea rugăminte lui Dumnezeu: „Doamne al universului, creează lumea, te rog, prin mine, pentru ca toţi locuitorii lumii să te poată lăuda în fiecare zi prin mine aşa cum s-a spus: Binecuvântat să fie Domnul în fiecare zi pentru totdeauna. Amin, Amin!” Cel Sfânt, Binecuvântat să fie El, a acceptat îndată cererea lui Bet şi a spus: „Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului.” Şi a creat lumea cu ajutorul literei Bet, aşa cum este scris:Bereshit, adică la început,Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gn 1,1). Dintre toate literele alfabetului aşadar, lumea a fost creată prin Bet şi Biblia începe cu ea, pentru că este iniţiala lui Berakha, care înseamnă „binecuvântare” sau încă „admiraţie-uimire-laudă”. Un mod clar de a spune că lumea se sprijină pe Berakha: ea revelează identitatea lumii şi îi „descoperă” sensul numai aceluia care ştie să o pronunţe cu inima lui uimită. Cu cât intrăm mai mult în binecuvântare cu atât mai mult sensul lumii, al lucrurilor şi al evenimentelor ne iluminează [4] .

Dacă Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul binecuvântător este pentru că binecuvântarea este creatoare, ea face să se treacă de la non-fiinţă la fiinţă, ea este un dar de viaţă. În comentariul său literal al textului ebraic din primele capitole din Geneza, Annick de Souzenelle spune: Binecuvântarea este un impuls divin punând pe cel „binecuvântat” pe calea realizării sale şi dându-i puterea să ajungă la cunună… Binecuvântarea divină pune „sufletele de viaţă” pe orbita lor şi le dă impulsul vital al creşterii lor… Binecuvântarea este inseparabilă de actul creator. „Bara” înseamnă „a crea”, „Barok” înseamnă „a binecuvânta”: cele două verbe nu diferă decât prin litera finală; ele sunt unite prin rădăcina „Bar”… Prin binecuvântare Adam este deci pus pe calea devenirii sale. Forţa vitală îi este dată. Lui îi revine să-şi desfăşoare aripile dinamismului pe care i l-a conferit binecuvântarea lui Elohim [5] . De aceea tradiţia evreiască recomandă binecuvântarea lui Dumnezeu de o sută de ori pe zi, încă de la cea mai fragedă vârstă căci, dincolo de simpla rugăciune, este vorba de a învăţa un stil de viaţă, copilul construieşte astfel raportul lui cu lumea şi dobândeşte adevărata manieră de a deveni un om în această lume:

Copilul întinde mâna spre platoul cu fructe.
- Iudit, spune tatăl, ai rostit binecuvântarea?
- Nu, tată.
Iudit, de la înălţimea vârstei celor patru ani ai ei, se achită atunci, în ebraică, de această datorie elementară: „Binecuvântat să fii tu Cel Veşnic, Dumnezeul nostru, Rege al universului, pentru că ai creat aceste fructe şi ni le-ai dat!”
- Acum acest fruct este al tău, spune tatăl, adineauri îl furai de la Dumnezeu căruia îi aparţinea.

A binecuvânta: o manieră de a trăi potrivit Bibliei

„Binecuvântat să fii tu”, aceasta vrea să însemne: „Tu eşti sursa, toate sunt ale Tale şi Tu mi le oferi”, sau mai degrabă: „Tu Te oferi pe Tine însuţi prin tot ceea ce îmi dai!” Acesta este chiar sensul extraordinarei teologii a creaţiei prin care se deschide toată Biblia. În primele două capitole ale Genezei, Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce face: El binecuvântează lumea, binecuvântează omul, binecuvântează ziua a şaptea, adică timpul, şi aceasta înseamnă că El umple tot ceea ce există cu iubirea şi bunătatea sa: El a văzut că ceea ce a făcut era foarte bun şi l-a binecuvântat. Când Dumnezeu îi cere apoi lui Adam să dea un nume lucrurilor, este pentru ca pentru totdeauna omul să aibă cu lucrurile un raport de recunoştinţă [6] , în dublul sens al acestui cuvânt: a recunoaşte Prezenţa lui Dumnezeu în toate şi a fi recunoscător pentru ea.

Încă de la origini, Dumnezeu îl invită pe om să facă din viaţa lui o celebrare, să experimenteze viaţa lui drept gratitudine şi adoraţie, pentru că esenţa tuturor lucrurilor care ne înconjoară, a timpului care ne învăluie sau a aerului pe care-l respirăm este dar al lui Dumnezeu. Această recunoaştere constantă este adevărata noastră Lucrare în mijlocul tuturor activităţilor noastre, ea face din viaţă o comuniune cu Dumnezeu: omul primeşte de la El lumea ca materialul unei euharistii universale. Omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit această lume binecuvântată, îl binecuvântează deci pe Dumnezeu în schimb prin această recunoştinţă neîncetată.

Binecuvântarea asupra a toate transformă viaţa într-o Viaţă Divină, prin aceasta omul este preotul creaţiei; puterea lui de a binecuvânta este capacitatea sa cea mai înaltă şi ceea ce îl distinge de celelalte creaturi. Există în actul de a binecuvânta o imitare a actului creator, este deci o iradiere de iubire şi de tandreţe divină pentru fiinţele cărora o adresăm, dar şi pentru lucrurile şi evenimentele pe care le binecuvântăm. Nimic nu mai este la fel după decât înainte, chiar dacă aparenţele rămân asemănătoare în exterior: aşa cum pâinea şi vinul pe altar devin prin binecuvântare la modul real corpul şi sângele lui Hristos fără a-şi pierde totuşi aparenţele!

Creându-l pe om după chipul lui, Dumnezeu a înscris în genele celulelor noastre această binecuvântare fundamentală, ea este fondul memoriei noastre care urcă până la Adam. A binecuvânta viaţa aşa cum este, înseamnă a ne bucura de ea deplin la cel mai înalt grad, înseamnă a coborî în această memorie care devine astfel conştiinţa vie a binecuvântării primordiale pe care Creatorul a depus-o pentru veşnicie în golul misterului persoanei noastre şi al existenţei noastre! Binecuvântarea îşi are deci rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu. A creşte „de la chip la asemănarea divină”, care este singurul sens al vieţii, „programul” Ei; înseamnă a deveni noi înşine binecuvântare aşa ca Dumnezeu, care este „Cel Binecuvântat” în persoană. În profunzimile fiecărei fiinţe, Dumnezeu imprimă această vibraţie voioasă; fiecare cântă nota lui într-un mod unic şi se alătură imensei polifonii a universului. Nu există decât o singură mare vibraţie în univers, este bucuria, şi nu există decât o singură manieră de a trăi, aceea de a ne acorda acestei tonalităţi juste a creaţiei. Numai acest mare Da în faţa vieţii, o deschide pe aceasta spre Aventura care merită să fie trăită şi permite străpungerea spre dincolo tuturor riscurilor. „Fiţi după chipul Meu” vrea să spună: „Fiţi vii, fiinţe de comuniune şi de fecunditate, fiinţe de bucurie!” aceasta este scânteia primară a Iubirii creatoare care, prin toată istoria biblică, va căuta să adune oamenii pentru a-i duce până la consumarea Legământului, unde Binecuvântatul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi totul în toţi.

De aceea binecuvântarea va fi urzeala tuturor etapelor Legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceasta va fi ruptă, prin Cădere, Dumnezeu o va reînnoi binecuvântându-l pe Noe şi pe copiii lui (Gn 9,1). Şi astfel istoria va fi scandată prin binecuvântarea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, întregul Israel, Iosif, Samuel, Iov etc. Preoţii binecuvântează în numele Domnului; părinţii, regii şi legiuitorii la fel. Astfel acest mare fluviu istoric de bucurie şi de binecuvântare pregăteşte în surdină întruparea lui Mesia. Cu El, Iisus Hristos, istoria este locuită, cea mare şi cea mică, momentul banal şi ascuns: nu numai că totul este binecuvântat din nou, ca la începutul creaţiei, dar această binecuvântare este Prezenţa lui Hristos Însuşi.

De acum înainte „a binecuvânta” o fiinţă, un lucru, un eveniment înseamnă a-L întâlni în centrul acestuia pe Cel Viu şi a ne trezi la această Prezenţă, înseamnă a lega o alianţă între relativ şi Absolut. Acum, a binecuvânta este întotdeauna cheia pentru a deschide cerul în interiorul a toate; înseamnă a face transparent, tot ceea ce este efemer, dimensiunii sale de eternitate. A binecuvânta, înseamnă a dezlega profunzimea misterioasă a clipei prezente şi a ceea ce poartă ea, înseamnă a fora până la ţâşnirea sursei interioare, acolo unde orice lucru îşi are originea şi de unde se primeşte.

(extras si tradus din cartea La Joie: Visage de Dieu dans l’homme de Alphonse Goettmann, Desclee de Brouwer, 2000)

vezi sursa web aici