Praznicele împărăteşti sunt zile cu soare şi tihnă, aşa că n-am pierdut prilejul să hălăduiesc prin împre- jurimi ca-n vremurile bune.
Dincolo de subiectivitatea percepţiei, legate de imaginea vârstei de aur a copilăriei, de timpul adăugat în acumulări treptate şi pierderi ireversibile, de miile de senzaţii olfactive şi vizuale care-mi răscolesc memoria, imaginea ghiocelului de acasă, de sub munte, rămâne unică. Eu nu ştiam că există şi alt fel de ghiocei, că de fapt aceia sunt ghioceii obişnuiţi. Am crescut cu imaginea propriului ghiocel şi târziu am aflat că acela nu e ceea ce credeam eu.
Povesteam celor de azi de floarea asta, dar se pare că nimeni nu o ştie… Nu le este familiară, nici măcar nu au văzut-o vreodată… E numită popular şi măseaua ciutei, dar, pe la noi, nimeni nu-i zice aşa. De fapt, primelor flori de primăvară li se spune, în zona Vâlcii, “cocorei”. Scot devreme căpşorul albiu de sub zăpadă, dând semn că se întorc cucoarele din ţările reci de-acum. Păsările şi florile, într-o tainică legătură, înscriindu-se aceluiaşi ritm al naturii… Ce ne spun oare ele?
Ghiocelul desubmunte e o specie stranie de floare, cu petalele împestriţate, verzi-maronii-roşcate, cu stamine mov şi o corolă de petale subţirele şi lungi, gulerate cu galben-stacojiu, care, deşi răsar ca la orice ghiocel, atârnand, părând a fi atrase cu o puternică şi nevăzută forţă de pământul acoperit de frunzele veştede ori de zăpada îngheţată, plină de ace, totuşi, înfloresc contrar gravitaţiei. Se deschid uşor, ca o îmbrăţişare, sfidând arcuirea subţiratică a tulpinii şi se îndreaptă către cer, ca într-un extaz al luminii regăsite după atât amar de vreme sub pământ. Acest chip al lor mă face să zâmbesc: se luptă cu pământul greu, tare, rece, răsar subţiri ca nişte nervuri vii, fragile, smulse din 
carnea pământului, pline de sânge străveziu. Tulpina lor arată smerenie, căci, prin alcătuirea ei, dă căpşorului de floare o aplecare în jos, ca o frunte sfioasă de fată mare, acoperită de-un văl de păr bălai. Apoi, brusc, cuprinse parcă de-un elan jubilatoriu, sub lumina blândă de martie, uită cu totul de gravitaţie şi înfloresc în sus, părând aruncate de la mare înălţime. E încântătoare această bucurie nestăpânită a lor pe care o răspândesc neîncetat prin corola răsucită înspre cer. Petalele lor albişoare se aseamănă astfel unor aripi de pasăre cu pieptul umflat, gata să-şi ia zborul…
Sunt sublimi cocoreii aceştia în toată această strădanie a lor… Ca o avalanşă de sunete polifonice, ei umplu coastele însorite ale dealurilor, devenind mici imnuri vegetale, doxologii ale luminii vii.
M-am bucurat să-i revăd după ani îndelungaţi, dar cu bucuria omului mare, serios şi blazat. Când eram copil, îi striveam şi-i gustam, îi culegeam şi-mi făceam coroniţă din ei. Nu ştiam tâlcul lor, dar bucuria lor se prelungea în bucuria mea. Acum i-am cules cumpătat şi i-am dăruit mamei şi bunicii mele, să se bucure şi ele…
