Pe o treaptă de ciment

Stau pe-o treaptă de ciment şi desenez marea cu creta.  Iona pescuind în acvariu.

Mă doare timpul uneori. Frecarea lui mă toceşte până la sânge. Îl simt pentru că se învârte în gol ca roata fântânii, scăpată. Căzând în beznă, căldarea lui de tablă scârţâie şi uruie şi  bubuie, lovind pereţii de piatră, vuieşte nebună, stropind cu amintiri pereţii alunecoşi pe care cresc din loc în loc muşchii uitării.

Mă doare alunecarea aceasta în neştire şi viteza cu care trecem unii pe lângă alţii, fără să  ne privim, fără să ne vorbim, fără să ne atingem. Suntem cu toţii regi pe-o planetă mică, plină de baobabi. Celălalt, mereu altul, nu este altceva decât umila noastră oglindă, un ciob de geam afumat în care ne mijim ochii, căutându-ne, fiecare închis în monada lui translucidă, ca o imensă sferă de cristal. Goală.

Poete, ai dreptate, nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte: “Arbor invers am rămas, rupt din sferă/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica/ din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.” Asta e dureros: că  (ne) ştim, ne vedem unii pe alţii… Ceilalţi nu sunt insă decât prelungiri ale eului nostru stihial. Ne iubim închisoarea şi, zâmbind tâmp, reconstruim lumea din plastic şi cretă.

Ascult cercurile umflate şi răsunătoare, desenate strâmb pe ciment. Cochiliile arcuite spart  îmi şoptesc versuri, imaginare perle neşlefuite: “Călătorule, sunt urmele tale/ drumul şi nimic mai mult;/ călătorule, nu există drum,/ drumul se face mergând./ Mergând doar croieşti cărare,/ iar de te uiţi înapoi,/ vezi poteca ce nicicând/ n-ai s-o mai străbaţi, mergând./ Călătorule, nu există drum,/ ci doar urme peste mare.”

Machado, parfumând iarna zilelor de demult, acorduri grave de contrabas întrerupte de pian… Nichita, cântec adamic cântat în somn, fascicul tăind vertical cuvintele şi marea… Machado, pocal de argint păstrând aroma dulce-umedă a vinului de Xerez. Nichita, Ghilgameş găsind floarea nemuririi…

Nichita şi Machado, tot am pescuit ceva azi…

Timpul moare atunci, încetează să mai fie scară, devine câmpie, stepă, tundră, deşert glaciar. Mă înfior şi scriu rotunjit şi mare pe nisip: NU UITA! ÎNTÂLNIREA DUREAZĂ TREI CLIPE. AI TIMP DOAR SĂ PRIVEŞTI, SĂ ÎMBRĂŢIŞEZI ŞI SĂ SPUI IUBIREA.

După aceea nicio atingere nu va mai fi posibilă. Niciodată, în timp, nu se va repeta acest moment de graţie al întâlnirii dintre doi oameni, niciodată zâmbetul nu va mai fi la fel, inflexiunea vocii la fel de blândă, privirea aşa de înduioşătoare. Ceea ce înfăptuiesc rămâne îngheţat în eternitate, fiecare rânjet, fiecare privire plină de dispreţ şi aroganţă, fiecare notă stridentă, fiecare gând nerostit, fiecare vorbă  stupită ca o coajă de sămânţă. Nebunia mă va cuprinde cu totul atunci când îmi voi da seama că sunt înconjurată doar de lucruri pe care, niciodată, sub nicio formă, nu le mai pot schimba.

Ah, am nevoie de o bancă în mijlocul mării. Vreau să ies din pântecele ăsta puturos de balenă şi nu am unghii. Cuţit nici atât. Nu am inimă, nici piept, nici trup, ca să le sfâşii. Iar dacă vreau să-mi verific existenţa, mă lovesc de peretele acela de sticlă care mă înconjoară ca un paravan.  Nu prea sunt  în apele mele… Nu sunt acasă, o să agăţ pe uşă  un bilet, să ştie toţi. Eurile mele uitate.

Mă tot gândesc la banca aia… Dar nu singură. Eu cu tine. De fapt tu cu mine. Pentru prima dată îmi dau seama că nu ştiu să pronunţ corect “eu sunt”. În limba asta vie pe care încerc să o învăţ acum, paradigma verbală e cu totul diferită, iar verbul se conjugă corect: “tu sunt”, “eu eşti”, “noi eşti”, “voi suntem”.  A, da, asta era, am văzut paşii pe nisip şi ştiu că nu sunt ai mei.

Atât mai vreau: să stai cu mine pe banca aia, sub aripile pescăruşilor laşi.

Machado, ai dreptate, păşim pe mare…