Trăirea iubirii ca mijloc de recuperare a timpului mitic

- eseu liber pe-o temă dată-

       Abordând această temă vastă, mă încred în faptul că nu depindem de o introducere ca referirea la cuplurile eterice Romeo şi Julieta, Paul şi Virginia etc.

       Iubirea este cel mai înălţător lucru, o suită de emoţii pure, binevoitoare. Nu poate fi mărginită sau clasificată în funcţie de anumite tipuri.

       O formă de iubire prin care putem recupera timpul mitic este arta, creaţia. Arta de toate felurile şi formele oferă fiinţei umane libertatea de a zbura precum păsările ce îşi iau avânt spre Cer. În societatea contemporană, în care mitul este înţeles ca ficţiune, ieşirea din timp se face, de exemplu, prin lectură. Îndrăzneala mă îndeamnă să spun, fără nicio manifestare pedantă, că prin lectură putem “comunica” cu Universul. Literatura este un mit viu, portiţa către Erosul paradisiac pe care toţi visăm să-l întâlnim, şi ea ne poate conduce astfel la credinţă. Sufletul va înflori atunci, trecând puntea către acest Cosmos al tuturor timpurilor istorice pe care le depăşeşte. Când mă gândesc la intrarea în această lume, îmi zic că şi cel mai cultivat om de pe Pământ, cu cele mai multe premii, medalii, cu o întreagă serie de scopuri atinse, un om aclamat de un întreg popor pentru nu ştiu ce acţiune nobilă sau pentru că reprezintă chiar imaginea ţării sale în lume, cu greu va trece această punte, dacă nu se va pierde în drumul către ea.

       Din păcate, însă în gândirea actuală, desacralizată, valorile culturale sunt ca inexistente, idealul desenându-se ca o aţă subţire pe fundalul lipsei de scrupule şi al mârşăviei. În contrast cu oamenii care constituie prototipul pragmatic, există, de asemenea, – ca o balanţă între bine şi rău – persoane care sunt în plin contact spiritual cu tot ceea ce-i înconjoară. Persoanele de acest fel sunt iluminate, iar sclipirea bruscă ce i-a trezit din amalgamul de kitschuri, ce le-a revelat sensul vieţii, le-a aprins setea de mai bine, mai frumos, a fost dată de aproapierea de Dumnezeu. De ce oare ei pot înţelege misterele fundamentale, pe când noi înţelegem doar mici fragmente, chiar rupturi ale unei parabole? Răspunsul este clar, îl reprezintă armonizarea în tot ceea ce fac cu etica Vechilor Timpuri. Pentru cei care analizează aparenţele şi nu esenţa, ar părea de neexplicat, însă înţelegerea lor este doar posibilă doar pentru un suflet deschis şi curăţat .

       Trăirea iubirii este calea spre recuperarea timpului mitic, căci starea aceasta de beatitudine presupune separarea de banalul vieţii care s-a dovedit de atâtea ori a fi limitant pentru aspiraţiile noastre, îndreptarea spre timpurile creaţiei/originii şi stabilirea unei legături mai puternice cu Dumnezeu.

       Nevoia de a exprima această stare este vitală, căci se naşte din întâlnirea cu fiecare lucru, din apropierea afectuoasă a unui animal, apare odată cu fiecare zâmbet sau privire a unei persoane de pe stradă; de pildă, a omului misterios pe care l-am văzut pentru o clipă  la metrou…  Se regăseşte în iubirea Cosmosului.

       Revenind la necesitatea de a trăi iubirea, ci nu doar a fixării ei în mintea noastră ca o emoţie supremă, greu de atins, am reflectat şi mi-am zis cu sinceritate că de acum încolo o să-mi mângâi ochiul numai cu privelişti încântătoare şi auzul doar cu vorbe frumoase şi o să-mi înnobilez viaţa, golind-o de rutină, pentru liniştea de care am nevoie. Aceasta trebuie să fie iubirea de viaţă, de tot, căci fericirea, deşi nu este un lucru concret, depinde de noi cum o proiectăm în realitate, deoarece în final suntem singuri faţă în faţă – noi şi Dumnezeu.

       Civilizaţia secolului al XXI-lea este marcată de dispariţia cu fiecare zi a afectivităţii umane, atât la adulţi, cât şi la copii, realitate evidentă prin ponegrirea semenilor.

       Pentru a simţi adevărul, ca şi cum am asista la prima zi a Creaţiei, este indispensabil ca apatia să dispară şi să ne străduim din adâncul sufletului, asiduu, să ne depăşim; mai exact, să ne manifestăm bunul-simţ şi dragostea faţă de cei cu care convieţuim, dar nu numai, faţă de absolut tot, dat fiind că acestea au fost create de mâna lui Dumnezeu.

       Ruptura dintre lumea de altădată, a vremurilor frumoase, şi cea de astăzi, demitizată, este determinată de absenţa credinţei ce ar avea puterea să-l oprească pe om din rătăcirea continuă şi ar permite renaşterea spiritului.

                                                                                Cristiana Scaloi, clasa a IX-a (15 ani )