Minunile Sfântului Nectarie

Am primit de curând încuviinţarea bunei mele prietene, Elisa, de a face cunoscută mărturia despre minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o în viaţa ei. Intenţionez ca aceasta să fie doar o introducere a prezentării lungului şir de mărturii – viaţa lui, opera şi minunile pe care Sfântul le face în viaţa oamenilor şi care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu. Rugămintea mea este să faceţi cunoscut, la rândul vostru, fraţilor creştini, binefacerile pe care Sfinţii le lucrează prin voi, pentru ca lumina să nu fie ascunsă sub obroc.

A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?

El m-a scapat de la moarte, atunci cand eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul sau este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul asta incepuse deja sa lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise sa-şi viziteze nişte rude în Romania, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e si nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regasirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în Biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toata inima. Nu i-am cerut să ma vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, INTR-ADEVAR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fara ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de 10 ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!

La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe Sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot Sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun iar, în vara lui 2006, la nicio jumatate de an, am plecat in Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. În tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat.

Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr. De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de 3 ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni.

Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi. Iniţial simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa. Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate sperantele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o  familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate si aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiului învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!!Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mica, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela Sfântului, ceea ce fac şi în prezent. După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele amalize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici…

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toata inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, caci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens,  prin care se arată dreptatea ( adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastra devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători. Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrajmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit. Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori, nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm “De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Impărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de Cuvântul Domnului care zice: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Mat. 9,29).

Să  înţelegem viaţa optimist şi o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi  milă.